Cheamă-Mă, şi-ţi voi răspunde. – Ieremia 33:3
Nunţile înseamnă multă voie bună. Dar, pe măsură ce înaintez în vârstă, îmi dau mai bine seama că a te căsători poate fi o chestiune riscantă. Mă întreb ce ar zice Bob, care de 45 de ani îmi este soţ, despre o aşa afirmaţie. Realitatea e că este adevărată. Doi oameni, din două medii diferite se ataşează unul de altul, după care le trece prin cap ideea că nu trebuie să spună decât „da” şi totul o să se desfăşoare normal.
Când mă gândesc la nunta noastră, ştiu sigur că nici nu aveam în cap altă idee decât că o să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi. Ha! A fost mult de muncă. Bob a crescut într-o familie în care nu era niciodată întrebat unde se duce şi când se întoarce. Eu am crescut într-o familie în care practic trebuia să îi spun mamei şi când mă duc la WC. Tata termina serviciul la ora 4 după-amiaza şi era acasă fix la ora 4 şi jumătate. Îţi dai seama ce şoc a fost când, la scurt timp după nuntă, soţul meu n-a venit acasă până la ora 7 seara, când eu îl aşteptam la ora 5!? De-a lungul anilor, am învăţat să las lucrurile să decurgă normal, iar el a învăţat să vină acasă la timp – de cele mai multe ori.
Am participat la o nuntă în Kansas, ţinută într-un bar şi lângă un grătar. Şi nu îţi imagina că grătarul era cine ştie ce împodobit… Muzica era înregistrată, iar mirele i-a cântat miresei. Mâncarea a fost făcută de prieteni, iar tortul de nuntă a fost delicios.
Partea interesantă a fost familia noastră. Stând şi uitându-mă la noi toţi, m-au podidit lacrimile. Eram o masă de nebăutori şi de nefumători nu pentru că n-am băut şi n-am fumat niciodată, ci pentru că cei mai mulţi dintre noi se recuperau după dependenţa fie de una, fie de alta. Unii fuseseră băutori înrăiţi, tutungii înrăiţi sau fumaseră iarbă. Unii consumaseră metadonă şi îi puteai ghici după trăsăturile afectate ale feţei: fără dinţi şi cu o privire goală în ochi. Acestea fiind spuse, nepotul meu a fost primul care ne-a urat: „Sabat fericit!” Uitaserăm că era Sabat.
Te-ai putea întreba: De ce lacrimi? Pentru că cumnata mea nu a renunţat niciodată la speranţă. S-a rugat şi a stăruit pe lângă Domnul cu privire la copiii ei, nepoţii ei şi fraţii ei. Stând acolo, puteam vedea vieţi schimbate una după alta şi ştiu că toate au avut legătură cu rugăciunile ei.
Cum rămâne cu părinţii care se roagă pentru copii şi nu văd mâna Domnului? I-am pus această întrebare fiicei mele, când i-am povestit despre această nuntă. Răspunsul ei a fost: „Istoria lor nu s-a încheiat încă.” Cele dintre voi care îi vedeţi pe cei dragi luând decizii greşite una după alta, continuaţi să vă rugaţi pentru ei! Am văzut cu ochii mei ce poate face Dumnezeu.
Nancy Buxton
