Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. – Matei 11:28
Aterizarea în Kathmandu, capitala Nepalului, a fost o experienţă memorabilă. Avionul trebuia să găsească cel mai bun coridor pentru a ateriza între nişte versanţi înalţi, iar vremea proastă făcea aproape imposibilă vizibilitatea spre sol. Ulterior, călătorind cu maşina prin ţară, aveam să aflu că Nepalul este un ţinut al munţilor şi dealurilor. Pământul este principala sursă de venit şi de locuri de muncă pentru majoritatea întreţinătorilor de familie din Nepal. Peisajul deluros este un mozaic natural şi cultural, format de forţele naturii şi activitatea umană. Dealurile, sculptate de mâna omului într-un complex masiv de terase, sunt cultivate extensiv. Femeile fac parte din peisaj. Ele cară cantităţi mari de orez în sus şi în jos, făcând o muncă pe care puţini bărbaţi ar putea-o face. Întâlnind femei prin sate, am rugat-o pe una dintre ele să mă lase să duc şi eu pe cap povara ei de 25 de kilograme. La ea părea uşor. Ea mi-a zâmbit, spunându-mi că n-o să pot duce greutatea. Am insistat să mă lase să încerc, dar n-am putut merge decât câţiva metri. Când le-am întrebat cum reuşesc, femeile mi-au răspuns: „Cu trecerea anilor, ajungi să nu mai simţi greutatea.” Când le-am întrebat dacă nu se simt obosite, s-au uitat la mine nedumerite. Am înţeles că probabil aceste femei valoroase nu avuseseră niciodată sansa reală de a sti ce e aceea odihna.
Rareori trece o zi să nu aud pe cineva spunând: „Sunt aşa obosită, că mă mir cum mai stau pe picioare.” O cauză majoră a oboselii sunt poverile pe care le ducem: dificultăţi fizice, conflicte emoţionale, pierderea celor dragi, drame financiare şi la locul de muncă, sentimente de neajutorare. Indiferent de povară, aceasta poate apăsa greu pe umerii noştri, zdrobindu-ne. Doar tu ştii care îţi sunt poverile. Important este ce facem cu ele.
Dacă te simţi obligată să faci atât de multe încât ajungi să te simţi epuizată fizic, e posibil că acţionezi automat, instinctiv, nu gândit şi asumat. Nu uita, trebuie să te opreşti din rutina zilnică şi aglomerată înainte să ajungi să ţi se oprească inima, căci atunci chiar că ai terminat cu toate. Poate fi tentant să faci tot ce face toată lumea, să te implici în toate, să ştii totul, să auzi totul şi să fii pretutindeni, dar nu aşa vrea Dumnezeu să stea lucrurile cu tine. Fii dispusă să „vii” la El, să petreci timp cu El, să îl rogi să îţi organizeze ziua. Ce povară duci astăzi care nu îţi aparţine? Ce grijă, preocupare, greutate, nelinişte cari cu tine care poate fi dusă doar de Isus? Dumnezeu ne cere astăzi ceva: „Vino la Mine şi îţi voi da odihnă!” Pune-ţi poverile la picioarele Sale! Lasă prezenţa Lui să te reumple şi să te revigoreze!
Raquel Queiroz da Costa Arrais
