V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri, dar, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea. – loan 16:33
Scriu acest material devotional în ultima noastră zi din luna de miere. Sunt într-o bibliotecă, savurând liniştea unei croaziere de şapte zile pe un vas de lux colosal, care ne-a purtat în Malaga, Roma, Corsica, Florenţa, Pisa şi Valencia. E greu de crezut că deja a trecut o săptămână de când am auzit formula: „Vă rugăm, îmbarcarea!” Vasul a fost ocupat la maximum, aşa că personalul este epuizat. Noi, rasagerii, ne-am simţit ca în Manhattan. În cursul săptămânii, aglomeraţia a făcut dificilă servirea mesei. Aşa că acum mă bucur de linişte. Am ales să părăsim vaporul in programul de după-amiază, ceea ce ne permite şederea până la ora 15. Zborul nostru spre casă e programat abia la ora 21:30, ceea ce ne îngăduie timp suficient rentru relaxare şi chiar cina înainte de a ne îndrepta spre aeroport.
În jurul meu, totul începe să capete o nouă faţă. Menajerele dezbracă paturi, fac curat în cabine, golesc coşurile de gunoi şi pun bilete de bun venit în fiecare cabină. Echipa de la bucătărie lucrează febril la pregătirea unui bufet fabulos, cu care să le facă o primă impresie bună pasagerilor ce vor veni. Echipa de la curăţenie dă cu aspiratorul şi spală fiecare suprafaţă existentă, mai ales lifturile de sticlă. Trupa de divertisment repetă de zor. Directorul de croazieră face planuri pentru a le fi pe plac celor aproape 3.000 de femei, bărbaţi şi copii. Echipajul şi personalul auxiliar au trei ore la dispoziţie să întoarcă vasul pe dos, trei ore să facă vaporul să pară ca şi când se fac pregătiri de săptămâni întregi pentru musafiri. Dincolo de această bibliotecă liniştită, angajaţii intraţi în priză iau totul la mână.
Gândul mi se duce la Marta şi la modul în care viaţa mea (şi cea a angajaţilor de pe vas în aceste momente) este deseori o viaţă parcă băgată în priză: serviciu, menaj ccasă, făcut mâncare. Momentele de linişte sunt puţine şi rare. Trebuie să învăţ că nu acest lucru vrea Isus pentru mine. De prea multe ori, Marta – şi eu – nu L-a rugat pe Isus să ia parte la ceea ce face. Apoi mă mai gândesc la felul în care Maria, ora Martei, a găsit linişte la picioarele lui Isus. Şi eu am nevoie să mă îndrept spre El pentru a avea parte de acea dulce şi promisă pace. Şi de bucurie în necazuri, şi de nberare de griji, şi de speranţă pentru viitor.
După cum a aflat preaocupata Martă, lucrurile cele mai importante – cum ar fi să stai la picioarele lui Isus – trebuie să fie prioritare. Hai să o lăsăm mai încet cu toate, să privim la El şi apoi să lansăm o invitaţie din tot sufletul: „Îmbarcarea, Te rog, Doamne Isuse!”
Sharon Michael Palmer
