Un om iute la mânie stârneşte certuri, dar cine este încet la mânie potoleşte neînţelegerile. – Proverbele 15:18
Era 23 decembrie şi Gina era programată să nască exact în această zi. Era foarte încântată în drum spre spital, unde avea să i se provoace naşterea. Dar era aglomeraţie în secţia de naşteri. Ginei i s-a spus că nicio moaşă nu era disponibilă, cel puţin nu atunci. A fost dezamăgită şi puţin neliniştită în privinţa copilului ei nenăscut, sperând să nu fie nicio problemă că va naşte în altă zi. Pe 24 decembrie, Gina a primit din nou o pleiadă de explicaţii când a sunat la spital să vadă dacă are loc şi ea. A trebuit să îmi cer scuze şi să îi spun din nou că suntem prea aglomeraţi. Nerăbdarea şi dezamăgirea ei au început să se reverse sub forma furiei. O auzeam pe mama ei în fundal având chef de ceartă. Am chemat-o pe Gina să o văd în acea după-amiază, să văd cum e copilul şi să găsim o altă dată. I-am spus că e bine-venită si mama ei.
Colegii m-au sfătuit să nu o consult singură, dat fiind faptul că, cu două zile înainte, fuseseră vocale şi insultătoare la adresa înaltului meu coleg. Toţi credeau că eu, o femeie micuţă, nu aveam nicio şansă în faţa lor. Ştiam că e ilegal să provoci o naştere chiar pe 25 decembrie, când era de gardă puţin personal, dar am simţit că sunt susţinută de colegi în această iniţiativă. Aşa că i-am întrebat dacă ar fi dispuşi să facă o excepţie pentru Gina. Şi au fost.
Am început să mă rog pentru înţelepciune să le fac faţă Ginei şi mamei ei într-un mod amabil şi iubitor. A fost intimidam când, în acea după-amiază, Gina, soţul ei, mama şi tatăl ei au venit puşi pe ceartă. M-am rugat în taină, m-am aşezat şi am ascultat tot ce au avut de zis. „Vocea” blândă şi liniştită m-a îndemnat să nu reacţionez când au ridicat tonul şi au proferat ameninţări. Harul lui Dumnezeu clar era la lucru când am fost în stare să zâmbesc şi să transmit iubirea lui Dumnezeu pentru ei, scuzându-mă pentru întârziere şi asigurând-o pe Gina că bebeluşul ei este încă în siguranţă. Au acceptat oferta mea pentru naşterea pe 25 decembrie şi ne-am despărţit în condiţii bune.
N-a mai fost nevoie de provocarea naşterii, întrucât Gina a sosit dimineaţa următoare având contracţii. Câteva ore mai târziu, când bebeluşul ei a avut complicaţii din cauza cordonului ombilical înfăşurat în jurul gâtului, Dumnezeu m-a dus exact în faţa rezervei ei şi am putut să o ajut să nască în siguranţă şi fără întârziere. Când copilul a sosit, teafăr şi nevătămat, salonul ei s-a umplut de lacrimi de bucurie, încurajare şi recunoştinţă.
Cred că minunile pe care Dumnezeu le face în inimile noastre sunt cele mai mari minuni dintre toate.
Nerida McKibben
