Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea. – Romani 15:13
Încă de când m-am născut, colţurile gurii mele atârnă în jos şi am o atitudine pesimistă, o gândire negativă. Chiar dacă Dumnezeu a făcut lucruri minunate pentru mine şi prin mine, nu pot să scap de această faţă negativă de bulldog, în plimbările mele de dimineaţa devreme în satul nostru frumos, aud păsările cântând şi sunt uimită de minunatele culori întinse de-a lungul cerului în timp ce soarele urcă pe spatele munţilor noştri. Strig către Tatăl meu. Plâng şi mă rog lui Dumnezeu să facă un miracol şi sunt încurajată. Totuşi, de îndată ce mă întorc în lumea mea, această înfăţişare de bulldog mă cuprinde din nou, scuturându-mă din cap până în picioare.
Am un copac de rugăciune — „tri-copacul” meu — pe ultima porţiune a traseului pe care îl parcurg de obicei când mă plimb. Lângă o apă curgătoare cu sunetele persistente ale muzicii sacre ale naturii, copacul meu de rugăciune îşi întinde rădăcinile lui masive după reîmprospătare.
Este cu siguranţă un loc al lui Dumnezeu – sanctuarul meu. Îngenunchez la picioarele copacului. În dreapta este cea mai mare tulpină. În stânga mea, legată de o altă rădăcină, este o tulpină mai mică. O altă ramură de la baza acestui copac triplu, foarte aproape de apă, este singuratică, dar totuşi legată de scorbura de unde se suprapun. În acest loc creşte o floricică sălbatică, având petalele în formă de inimă. Când privirea mi-a fost atrasă de ea, inima mea a izbucnit într-un cântec pe care Dumnezeu mi l-a pus în inimă acum câţiva ani: „Doamne, ia inima mea, pentru că eu nu Ţi-o pot da… Ţine-o curată, pentru că eu nu pot păstra pentru Tine.” (Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, 159) în timp ce eu cânt, „apa curgătoare” mă asigură că Tatăl meu este iubitor, îndelung răbdător şi milostiv.
Ieri, la serviciul religios, am auzit povestindu-se despre cineva că avea o bună dispoziţie chiar dacă timp de trei ani s-a luptat cu cancerul, că avea zâmbetul pe buze, un zâmbet bine cunoscut de toţi în toată viaţa ei de slujire, dar în special în ultimele zile pline de durere pe care le-a trăit pe acest pământ. Cei care veneau să o înveselească în ultimele ei luni de viaţă plecau de le ea înveseliţi.
L-am întrebat pe Dumnezeu de ce nu se putea să am şi eu o aşa personalitate. El mi-a dat o nouă rugăciune: „Doamne, trimite-mi jos «fericirea» Ta! Pune-o pe faţa mea astăzi, pentru ca în inima şi în căminul meu să se audă melodia harului Tău.
Jodi Eulene Owens Patterson (Dodson)
