Lăsati copilaşii să vină la Mine… căci împărăţia cerurilor este a celor ca ei. – Matei 19:14
Într-o zi, destul de devreme, cam pe la ora unu şi jumătate, am avut un respira de la turele pe care le făceam în spital. Aceasta este jumătatea de oră liniştită înainte să sosească pacienţii. Am mers la vestiar, mi-am luat caserola cu prânzul meu şi m-am îndreptat spre pavilionul de la etajul trei, unde de obicei este foarte linişte. Aşteptând liftul, am văzut o fetiţă care stătea singură pe hol. Am întrebat recepţionista de fetiţa aceea, Namina. Mama ei fusese adusă cu ambulanţa în acea dimineaţă. Mi-am început tura în urmă cu şase ore. De ce nu am observat-o? M-am aşezat lângă ea şi m-am prezentat. Era foarte tăcută, dar privirea ei era înspre caserola mea cu prânzul. Probabil că îi este foame. Am deschis caserola şi i-am întins-o ei. A luat sandviciul şi mărul şi muşca pe rând din fiecare. Este o fetiţă uitată, flămândă, care probabil se întreabă pe unde este mama ei. I-am lăsat caserola Naminei si m-am întors la recepţie să cer mai multe informaţii.
Apoi m-am dus înapoi la Namina, care deja terminase de mâncat tot ce era în caserolă. Am întrebat-o dacă încă îi era foame. A dat afirmativ din cap şi apoi i-am explicat planul meu. Ajunse în cantină, şi-a ales cu atenţie ceva de mâncare şi apoi a arătat cu degetul spre o baghetă de pâine şi a vorbit pentru prima dată: „Mamei îi place asta. O aşteptam să mă ia de la şcoală. Un camion i-a lovit maşina.” Tăcere.
Doamna foarte drăguţă de la cantină i-a zâmbit Naminei şi a spus: ,Ai vrea să o prăjesc pentru ea?” Asta era. Gesturile de generozitate din inima noastră, cuvintele care înseamnă atât de mult şi care sunt atât de preţioase deoarece Duhul Sfânt ne inspiră să le rostim. În particular, asistenta mi-a spus că mama ei urma să se trezească în scurtă vreme. Am deschis o canapea pentru Namina, ca să poată dormi.
Am îngenuncheat lângă patul ei, i-am spus că era în siguranţă şi apoi am pus o pernă lângă ea. I-am spus că mama ei se odihnea şi că asistentele vor mai veni în vizită în cameră. M-a luat de mână şi mi-a spus: „Dumneavoastră sunteţi cea care aţi vizitat camera în care era femeia care plângea sau locul cu bebeluşi, ca să vă rugaţi cu familia, sau aţi oprit la saloane ca să vă rugaţi pentru cei dinăuntru?” Ea mă urmărise. Am întrebat de ce, iar ea a arătat cu degetul spre Biblia mea mică şi mi-a spus că şi ea are una. A căscat şi de îndată a şi adormit. Am ieşit în linişte, privind-o pe Namina. Cu adevărat, împărăţia cerurilor este a unora ca ei.
Doamne, dă-mi înţelepciunea şi tăria să fiu un exemplu al dragostei Tale, în special atunci când nu ştiu cine mă analizează.
Dixil L. Rodriguez
