Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde. – Isaia 65:24
Era o zi răcoroasă şi cu zăpadă, dar soacra mea dorea neapărat să îşi scoată salariul. Când tata a refuzat să o ducă, ea a hotărât să meargă singură pe jos. După spusele ei, era doar un kilometru şi jumătate până acolo. Da – un kilometru şi jumătate pe străzi îngheţate, cu zăpadă. Cu cârdul în mână şi-a început aventura prin ninsoarea care se înrăutăţea şi prin vânt. Aproape de strada la care trebuia să ajungă, a hotărât să o ia pe scurtătură printr-un cimitir mare. De la o poartă anume mai avea doar puţin până acasă.
Când a ajuns la poartă, aceasta era acoperită aproape în întregime de zăpadă. Multă vreme a încercat să dea zăpada din cale pentru a putea deschide poarta, dar fără succes. Dezamăgită, a pornit iar în lunga şi friguroasa călătorie înapoi la intrarea în cimitir. Chiar atunci o camionetă a îngrijitorilor cimitirului a oprit lângă ea. Un bărbat s-a aplecat din cabină şi i-a spus: „Intraţi înăuntru.”
Mama s-a împotrivit, spunând că este bine. Era în drum spre casă. Bărbatul a spus: „Şeful meu v-a urmărit multă vreme. El m-a trimis să vă iau. Uitaţi-vă la picioarele dumneavoastră goale. S-au albăstrit. Veţi îngheţa de frig. Intraţi înăuntru.” Cu reţinere, mama a urcat în camionetă. Nu a vrut să facă probleme. Şoferul i-a spus din nou: „Şeful meu v-a urmărit multă vreme. Trebuie să ajungeţi acasă.”
Mai târziu, mama şi-a dat seama că era imposibil ca cineva să vadă acea poartă cu probleme din biroul cimitirului. De asemenea, şoferul nu a întrebat niciodată unde locuia mama. Ieşind din cimitir, doar a virat înspre strada ei. Când au oprit la intersecţie, mama a oftat. În maşina din faţa lor, uitându-se la ei, l-a văzut pe tata. „Este soţul meu!” a murmurat ea. „Va fi foarte supărat că am lipsit atât de mult.” Auzind acestea (povestea ea mai târziu), şoferul s-a uitat la ea cu multă dragoste şi tristeţe în ochi. Apoi a mai virat încă o dată şi a oprit chiar în faţa casei. Înainte de a ieşi din maşină, el a avertizat-o: „Fiţi mai atentă pe viitor. Aţi fi putut muri.” Tăcută, mama a intrat înăuntru, temându-se de explozia care o aştepta din partea tatei. El doar i-a spus că ieşise în căutarea ei. Ea i-a zis că l-a văzut la capătul străzii. „Eram în camionetă. Te uitai direct spre noi.”
„Nu am văzut nicio camionetă,” a spus el. „Nu a fost nicio camionetă.” Mama se tot gândea la cuvintele şoferului: Şeful meu v-a urmărit multă vreme. El m-a trimis să vă iau.
Penny Estes Wheele
