Un ţipăt s-a auzit în Rama, plângere şi bocet mult: Rahela îşi jelea copiii şi nu voia să fie mângâiată, pentru că nu mai erau. – Matei 2:18
Am văzut jalea ei, lacrimile care îi curgeau pe obraji una după alta. Avem făgăduinţa din Isaia 43:6: „Voi zice miazănopţii: «Dă încoace!» şi miazăzilei: «Nu opri, ci adu-Mi fiii din ţările depărtate şi fiicele de la marginea pământului.»”
Tocmai a trecut un an de când fiica ei de şaptesprezece ani a ţinut o predică plină de putere în cadrul săptămânii de rugăciune a tinerilor din biserica noastră. Şi-a declarat fidelitatea ei faţă de Dumnezeu şi era hotărâtă să fie un exemplu pentru Hristos printre prietenii şi colegii de şcoală. Era inteligentă şi puternică, şi totuşi delicată şi îngrijită. Avea multe de oferit. La vârsta de optsprezece ani, ţinta ei a început să se schimbe. Şi-a exprimat dreptul de a lua decizii singură. Nu era neapărat un lucru rău. Dar unele din deciziile ei erau motive mari de îngrijorare pentru mama ei. De exemplu, mersul şi participarea la biserică nu mai era prioritatea fiicei ei; avea alte interese.
Probabil că mama ei s-a întrebat: Unde am greşit? Ce puteam să fac altfel? Atât de multe mame din toată lumea îşi pun aceleaşi întrebări vechi de când lumea, întrebările poate că au început cu Eva când a trebuit să facă faţă faptului că primul ei născut avea să fie un ucigaş. În parabola lui Hristos despre fiul risipitor (Luca 15:11-32), mama băiatului nu este menţionată. Şi totuşi presupun că ea stătea în pragul uşii cu lacrimile curgându-i pe obraji, privindu-şi fiul mergând înapoi pe drumul spre adevărata libertate.
Unde am greşit?
Totuşi, în multe cazuri, nicio faptă greşită nu ar putea fi atribuită aptitudinilor parentale. Copiii aleg uneori o cale mai puţin dorită. Şi întotdeauna există speranţă în timpul aşteptărilor lungi de răspunsuri Ia rugăciuni, în ciuda nopţilor nedormite şi a multelor lacrimi. La fel ca tatăl din parabolă, ne putem ţine privirea aţintită la curba de la capătul drumului şi la încrederea noastră în Dumnezeu. Ne putem ruga ca, într-o zi, să putem „tăia viţelul cel îngrăşat” ca să sărbătorim întoarcerea fiului risipitor.
Dar oare nu ne-am rătăcit cu toţii departe de Dumnezeu? Cu toate acestea, Salvatorul nostru a plecat să pregătească masa de bun venit pentru toţi aceia care aleg să se întoarcă acasă la El. Eu sunt încântată! Dar tu?
Sonia Kennedy-Brown
