De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. – Romani 8:28
Sora mea geamănă identică avea un stil de viaţă foarte sănătos, pe care îl respecta cu sfinţenie, aşa că diagnosticul de cancer la plămâni pentru o nefumătoare a venit ca o surpriză majoră, chiar dacă ea simţea că ceva nu e bine deloc. Din momentul în care a fost diagnosticată, ea i-a spus doctorului că va accepta orice va permite Dumnezeu, vindecare sau nu, indiferent de planul de tratament pe care îl alegea. Dumnezeu ştia ce era mai bine pentru ea. Timp de optsprezece luni s-a simţit bine; dar, după ce planul de tratament a început să nu mai fie la fel de eficient, doctorul i-a spus că mai avea doar câteva luni de trăit. Familia ei m-a sunat să mă întrebe dacă aş putea merge să ajut şi eu şi să am grijă de ea. Sora mea îşi dorea să rămână în casa ei până la sfârşit. Au venit şi m-au dus la ei acasă.
Nu am ezitat. Eu şi sora mea geamănă eram foarte apropiate. Pentru mine era un privilegiu să am grijă de ea. Nu mi-aş fi dorit să fie altfel, deşi stresul era mare – mintal, emoţional şi fizic. A fost una dintre cele mai dificile sarcini.
Cu cât starea ei se agrava, cu atât credinţa îi era mai puternică. Într-o zi, mai aproape de debutul bolii, am întrebat-o despre credinţa ei. Mi-a spus că aceasta era singura modalitate de a face faţă acestei încercări, iar credinţa ei trebuia să crească. Ea ştia că se poate încrede în Domnul şi Mântuitorul ei.
Într-o seară de Sabat, care s-a dovedit şi ultima, stăteam la marginea patului ei, conştientă că timpul ei pe acest pământ se apropia de final. Dimineaţa următoare a murit. Deşi sperase că va fi vindecată, a lăsat totul în seama lui Isus. Credinţa ei a rămas neclintită, niciodată nu a şovăit, până la sfârşit. Acum doarme, aşteptând ca Isus să vină şi să o ia acasă împreună cu toţi copiii Săi credincioşi.
Atunci mi-am pus întrebări despre credinţa mea: Câtă încredere am eu? Cât de statornică sunt?
Când sunt permise necazuri şi încercări în viaţa noastră, trebuie să recunoaştem că Dumnezeu le îngăduie cu un motiv. El nu face nimic în zadar în dreptul copiilor Săi. Nu trebuie să ne placă încercările prin care trecem. Sunt sigură că lui Isus nu I-a făcut plăcere să fie acuzat pe nedrept, să îi fie pironite mâinile în cuie sau să fie abuzat fizic. Dar El L-a iubit pe Tatăl şi S-a încrezut în El. A ştiut că tot ce îndura era permis pentru un viitor mai bun, chiar dacă pe moment simţea durere. El S-a încrezut în Dumnezeu pe deplin.
Dumnezeu ne iubeşte necondiţionat. El doreşte ca noi să fim pregătiţi pentru Cer, ca să putem trăi cu El întreaga veşnicie.
Carolyn Voss
