Nu te teme, căci Eu sunt cu tine (…); căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc. – Isaia 41:10
Mare parte a vieţii mele am locuit împreună cu bunica Essie Mae. Pierderea ei mi-a adus multe simţăminte de nesiguranţă şi durerea că sunt abandonată. La vârsta de nouă ani, am mers să locuiesc împreună cu părinţii mei, care m-au înscris la şcoală la câteva străzi distanţă.
Adaptarea a fost dificilă, iar Cari, bătăuşul şcolii, a făcut-o şi mai dificilă. În fiecare zi, în timpul pauzei, mă necăjea în faţa celorlalţi copii şi mă ameninţa că mă va prinde după ore. Nu ştiam ce însemna „mă va prinde”, dar mi-a trecut prin minte, uitându-mă la ceilalţi copii, care acum se distanţaseră de mine, că nu era vorba despre distracţie şi jocuri.
Băiat de cuvânt, Cari mă aştepta după ore. Eu începeam să alerg, iar el o lua la fugă după mine – mă urmărea străzi întregi. Niciun adult, nici măcar mama mea, nu m-a întrebat vreodată de ce ajungeam acasă cu respiraţia greoaie şi cu părul „aranjat” de vânt.
Apoi, într-o zi, spre surprinderea mea, am ales altceva. La trei şi un sfert, când soneria a sunat, anunţând faptul că se terminaseră orele pentru acea zi, am hotărât – undeva între sala de clasă şi uşa de la ieşire – că nu voi mai alerga. Da, Cari mă aştepta cu batjocurile lui: „Te prind eu, mai bine ai începe să alergi!” Deşi întotdeauna mă înspăimântase, tocmai în acea zi am ales să nu las ca teama să preia controlul asupra mea. M-am întors cu faţa înspre el şi, cu mâinile la ochi, am făcut marele anunţ: „Nu mai fug de tine.” Am aşteptat câteva clipe ca el să înceapă să mă bată. În schimb, a spus: „Bine” şi a plecat mai departe. Nu ştiam dacă spune adevărul sau nu şi nu puteam afla decât făcând primul pas înspre casă, încet, nu alergând.
Alegerea de a lua atitudine în acea zi a fost una bună, căci teama şi alergatul au luat sfârşit la fel de repede cum au început. Mi-aş dori să pot spune că am reuşit să alung teama cu aceeaşi uşurinţă şi în viaţa de adult şi că îngrijorarea nu a fost factorul motivator pentru multe alegeri nefaste pe care le-am făcut. În orice caz, în acea zi am descoperit că, atunci când iau hotărârea bună de a privi teama în ochi şi a spune: „Nu mai fug”, teama se întoarce şi pleacă rostind un „bine” mai stins.
Sunt hotărâtă ca de acum încolo să nu mai iau de-a gata darul alegerii. Binecuvântat fie Dumnezeu pentru ocaziile de a vedea şi a accepta lecţiile pe care le pot oferi doar situaţiile în care avem de făcut o alegere!
Gail Masondo
