Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune. – Geneza 1:31
Blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale. – Geneza 3:17
La început, viaţa a fost perfectă. Domnul foloseşte cuvântul „bun” pentru a descrie ce făcuse El, dar în societatea de astăzi, dacă spui că ceva este „bun,” înseamnă doar „acceptabil”. Am devenit atât de bombastici în limbaj, încât avem nevoie de mai multe semne de exclamaţie şi de modalităţi mai extraordinare, mai neobişnuite şi mai şic de a ne exprima bucuria, fericirea şi aprobarea. Totuşi, Domnul spune „că erau foarte bune” cu încredere, cu certitudine şi în mod definitiv. Creaţia Sa era cu adevărat bună. Nu exista nimic rău; nu exista stricăciune, durere sau dezamăgire. Până când, desigur, şi-a făcut intrarea păcatul.
Când ne gândim la faptul că Eva a fost înşelată şi la alegerea lui Adam de a mânca din fructul oprit – primul pas spre păcat -, este important să ne amintim că, odată cu acest prim păcat, au intrat în lume toate relele. Poate primul păcat nu părea atât de rău; Adam a muşcat doar puţin din fructul oprit. De câte ori nu s-au dus copiii la recipientul cu dulciuri şi au mâncat ceea ce nu aveau voie? Poate că nu îţi priveşti copilul ca pe un răufăcător din cauza faptei lui, dar în aceasta constă caracterul înşelător al păcatului. Din punctul de vedere al veşniciei, un păcat este la fel de rău ca următorul.
Primii noştri părinţi au ales răul, chiar dacă poate credeau că era doar pentru o clipă. Totuşi, Domnul spune: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt” (Matei 6:24). El a mai spus: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea” (Matei 12:30). Un singur păcat nu poate fi comparat cu un alt păcat, căci simpla întoarcere de la Dumnezeu şi de la dragostea Sa, chiar şi pentru o clipă, este cel mai rău lucru pe care îl putem face. În acel moment, noi devenim robi ai diavolului.
Mergeam cu maşina într-o zi răcoroasă de primăvară. Ploaia îmi biciuia parbrizul în timp ce treceam pe lângă o păşune plină cu vaci, la poalele unui deal. Multe dintre ele fătaseră, probabil în urmă cu doar câteva zile, iar acum viţeii stăteau lângă ele pe această vreme aspră. De ce trebuiau să stea afară pe o vreme atât de rea? Apoi mi-am dat seama că răspunsul avea de-a face cu ceva ce eu făcusem.
Naomi Striemer
