Care Dumnezeu este ca Tine, care ierţi nelegiuirea şi treci cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Tale? El nu-Şi ţine mânia pe vecie, ci îi place îndurarea! – Mica 7:18
În vânt aspru şi în ploaie, viţeii nou-născuţi se ghemuiau la burta mamei lor, încercând să se adăpostească de lumea nemiloasă în care tocmai intraseră. Din jeepul meu confortabil, cu încălzire în scaune, nu puteam să îmi iau ochii de la nou-născuţii de pe păşune. Copilaşul meu era cuibărit confortabil în scaunul lui de maşină din spatele meu; protejat, cel puţin pentru moment, de stihiile păcatului din această lume. Am simţit un junghi în inimă. Adevărul este că vremea rea nu era mai suportabilă pentru acele biete animale decât ar fi fost pentru noi, dacă am fi fost şi noi afară.
Am simţit un al doilea junghi. Realitatea care m-a şocat a fost că disconfortul, durerea şi suferinţa viţeilor nu era din vina lor. Era din vina noastră – a mea.
În lumea nou-creată şi bună a lui Dumnezeu, temperatura nu a fost niciodată nepotrivită, nu a fost prea cald sau prea rece. Totul era perfect. Nu erau ploi torenţiale, care să „biciuie” bietele creaturi. Dumnezeu uda cu blândeţe plantele, copacii şi iarba prin rouă din timpul nopţii. Dumnezeu a creat un mediu perfect care îi aducea bucurie continuă, nesfârşită fiecărei creaturi de acolo. Dar apoi a intrat păcatul în lume, viaţa a devenit tot mai grea, nu doar pentru oameni, ci pentru toată creaţia Lui. Există totuşi o diferenţă: Dumnezeu i-a oferit omenirii darul mântuirii şi al vieţii veşnice pe pământul cel nou. Nouă ne este oferită o cale de scăpare din suferinţă şi posibilitatea reuşitei de a ne reîntoarce la perfecţiune. Dar pentru toate celelalte creaturi, acesta este finalul. Ele vor cunoaşte doar această lume păcătoasă pe care noi le-am „creat-o”.
Să fim recunoscători în fiecare minut al fiecărei zile că ne-a fost dată o a doua şansă, ne-a fost oferit acest dar nemeritat. În recunoştinţa noastră, să fim atenţi, grijulii şi iubitori în toate interacţiunile noastre cu întreaga creaţie. Lumea creată suferă zilnic consecinţele păcatului omului.
Citeam cândva că primii noştri părinţi au plâns când au văzut prima frunză care murea după căderea lor în păcat, concept pe care eu şi cu tine cu greu îl înţelegem astăzi. Haideţi să Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne dea inima Lui blândă!
Îndepărtându-mă încet de păşunea cu vaci, în acea zi rece şi ploioasă, I-am cerut iertare lui Dumnezeu pentru partea mea în perpetuarea păcatului. Apoi I-am mulţumit pentru toată bunătatea Lui faţă de noi. Chiar şi atunci când nu o merităm.
Naomi Striemer
