Dragostea nu va pieri niciodată. – 1 Corinteni 13:8
Acum dar rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea. – 1 Corinteni 13:13
Maggie era un Bichon Frise de patru ani. Blana ei albă şi creaţă şi talia mică o făceau să pară înşelător de dulce şi de jucăuşă. Era un câine utilitar în multe sensuri. O problemă pe care o aveam era comportamentul ei în casă. Totodată, era inadaptată social. Dar m-a iubit numaidecât.
Lucram ca învăţătoare într-o şcoală cu o singură sală de clasă. În prima zi de şcoală, am lăsat-o pe Maggie acasă în ţarcul ei. Când m-am întors, mă aştepta dezastrul: culcuşul şi-l făcuse franjuri, iar boticul îi sângera din cauza eforturilor de a distruge uşa ţarcului. Ziua următoare, Maggie m-a însoţit la şcoală cu botniţa pusă. Elevii făceau cu rândul să o plimbe, să o mângâie şi să îi spună cuvinte blânde. A durat cam trei luni până când a început să nu mai lase mizerie în casă. Problema muşcatului am rezolvat-o chiar mai repede. Elevii mei adorau această mică jucărie pufoasă, îi ignorau mârâitul şi îi aduceau bunătăţi. Nu după multă vreme, a început să scheaune entuziasmată când copiii intrau în sala de clasă. Apoi ne-am încercat norocul. După ce i-am dat jos botniţa, Maggie a făcut turul clasei, s-a oprit la fiecare copil şi l-a lins pe mână. Dragostea câştigase.
După ce m-am pensionat, nimic nu îi plăcea mai mult lui Maggie decât să alerge şi să se joace de-a v-aţi ascunselea cu câinele nostru cel mare, Patch. Anii au trecut şi Maggie a împlinit cincisprezece ani. La scurtă vreme după aceea, a început să aibă probleme de sănătate. Puţin câte puţin, Maggie îşi pierdea din putere. A ajuns aproape complet surdă şi oarbă. Trebuia să o duc cu mine peste tot şi mă rugam să adoarmă şi să nu se mai trezească. Dar nu s-a întâmplat aşa. În duminica de Paşte, a plâns toată noaptea. Luând-o în braţe, s-a cocoloşit la mine în poală şi a continuat să plângă.
Ziua următoare, în cabinetul veterinarului, îi ţineam capul în mâini. M-a privit direct în ochi înainte de a adormi pentru ultima dată. Medicul a pus-o într-o cutiuţă care semăna cu un sicriu şi am adus-o acasă. Oriunde priveam, erau amintiri dragi inimii mele. Multe zile am fost tristă. Doctorul meu mi-a spus că a pierde un animal de companie pe care l-ai iubit foarte mult este aproape ca a-ţi pierde copilul. Totuşi, îi mulţumesc lui Dumnezeu că a adus în viaţa mea dragostea micuţei mele prietene loiale. Maggie m-a învăţat că, indiferent de cât efort este nevoie pentru a avea în viaţa ta pe cineva sau ceva, acest efort merită.
Patricia Cove
