Nu te uita la înfăţişarea (…) lui, căci l-am lepădat. (…) Omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul Se uită la inimă: – 1 Samuel 16:7
Îmi vine în minte în special o experienţă din viaţa mea de soţie de pastor. Într-un Sabat, fiind în una dintre cele mai mari biserici păstorite de soţul meu, aveam băieţelul în braţe, iar fetiţa de doi anişori se sprijinea de mine. Acum, ca soţie de pastor, consideram că nu trebuia ca ceilalţi să vadă pe faţa mea tristeţe. Aşa că, de-a lungul anilor, am învăţat să ţin în mine orice durere pe care aş fi simţit-o. (Nu uita, sunt o superfemeie!) Consideram că era datoria mea să afişez un zâmbet şi să îl fac să stea acolo. Dar în acea dimineaţă de Sabat faţa m-a trădat. De fapt, faţa m-a trădat atât de tare, încât o soră din biserică chiar a venit lângă mine.
„Soră Clarke, dacă aşa arată faţa ta, atunci ar fi mai bine să stai acasă şi să nu vii la biserică!” A spus ce avea de spus şi a plecat. Îmi venea să intru în pământ de ruşine. Îmi doream să mă pot evapora ca apa. Dar atunci mi-am dat seama, pentru prima dată, că nu voi putea să mă prefac la nesfârşit. Intr-un final, se vedea pe faţă ce aveam în inimă. Iar eu… care credeam că zâmbesc…
Anii au trecut, şi acum îi sunt chiar recunoscătoare lui Dumnezeu pentru acea experienţă dură. M-a ajutat să fiu eu însămi, indiferent de standardele pe care ceilalţi le au pentru mine. La urma urmei, sunt un copil în acest univers şi am dreptul să fiu aici. Ar trebui să mă simt liberă să exprim ce simt. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că astăzi nu mai sunt făţarnică. Nu mai este nevoie să mă prefac. Dumnezeu doreşte să fim sinceri în privinţa trăirilor pe care le avem. Când Ana din Biblie s-a simţit împovărată, şi-a dus povara la biserică, şi emoţiile îi erau vizibile. Inima tristă i se reflecta atât de tare pe faţă, încât preotul Eli a mustrat-o. Dar Dumnezeu i-a înţeles nevoile şi i le-a împlinit. Nu îmi mai este teamă să îmi duc poverile la Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este la biserică, atunci acolo le voi duce – la El -, indiferent cine m-ar vedea!
Această experienţă dificilă m-a ajutat şi în lucrarea cu ceilalţi, deoarece acum sunt mai sensibilă la nevoile lor. Acum nu mă mai uit la faţa unuia sau a altuia, după care să trag repede concluzia. Încerc să privesc dincolo de faţă. Sunt atentă, deoarece o faţă zâmbitoare nu înseamnă neapărat că persoana este fericită. Dacă cineva pare nefericit, încerc, prin harul lui Dumnezeu, să mă apropii, în felul meu, pentru a readuce bucuria. Dacă problema este peste puterile mele, atunci încredinţez persoana în grija lui Isus prÎntr-o rugăciune. Încă mă uit la feţele oamenilor, dar acum privesc şi dincolo de ele.
Jacqueline Hope HoShing-Clarke
