Orice faceţi să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni. – Coloseni 3:23
În 1999 am terminat facultatea la o instituţie creştină de învăţământ superior din Engenheiro Coelho, Sao Paolo, Brazilia. A fost o bucurie dublă deoarece eu şi logodnicul meu terminam facultatea şi urma să ne căsătorim în aceeaşi zi şi în acelaşi loc. După căsătorie, soţul meu, Josiel P. Souza, a hotărât să înceapă cursurile la Teologie. Aşa că am mai rămas la universitate încă patru ani. Eu am fost chemată să slujesc ca ajutor de pedagog la fete. Pe atunci aveam douăzeci şi doi de ani.
Această misiune a adus cu sine mari responsabilităţi, dar Dumnezeu mi-a dat putere să le îndeplinesc. Întotdeauna am încercat să dau tot ce aveam mai bun. Am încercat să le tratez pe fete cu corectitudine. Nu a fost uşor să îmi dau seama cum să găsesc echilibrul între a le fi prietenă şi a fi categorică atunci când era nevoie.
Îmi plăcea foarte mult să le vizitez pe fete în camerele lor şi să mă rog cu ele. Larissa, fiica adoptivă a secretarei guvernului federal, a fost o fată din clasele primare pe care nu o voi uita niciodată. Cerşea atenţie. Problema ei nu era lipsa banilor, primind din partea tatălui tot ce îşi putea dori financiar. Ei îi era greu să respecte regulile şcolii şi ale internatului. Ea nu era membră în confesiunea care conducea şcoala; de aceea totul era nou pentru ea. Obişnuia să mă viziteze în birou şi să stea la mine în braţe. Într-o zi, şi-a făcut apariţia cu părul vopsit în culoarea roşu-aprins. Aceea a fost picătura care a umplut paharul, pe lângă celelalte reguli pe care le încălcase. Trebuia să fie exmatriculată. Am fost foarte tristă, pentru că ştiam cât de dificil era cazul ei. Atunci l-am sunat pe soţul meu şi am dus-o la un salon de coafură din apropiere pentru a-i schimba culoarea părului. Am încercat să fac tot posibilul ca ea să rămână în şcoală. M-am rugat cu ea şi am sfătuit-o, dar, din nefericire, tatăl ei tot a trebuit să vină să o ia de acolo. Am încercat să păstrez legătura cu ea după ce a plecat, dar, după o vreme, nu am mai vorbit.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ocazia de a fi avut această experienţă, chiar dacă pe atunci eram foarte tânără. Nu mă îndoiesc că El ne cheamă şi tot El ne pregăteşte să împlinim chemarea Sa pentru viaţa noastră. Este o bucurie să ştiu că oriunde merg găsesc fete pe care le ştiu din vremea când le-am fost pedagogă. Ele obişnuiau să spună: „O dată pedagog, pentru totdeauna pedagog!”
Dragă prietenă, acceptă chemarea lui Dumnezeu pentru viaţa ta şi dă tot ce ai mai bun, deoarece toate celelalte lucruri ţi se vor da (vezi Matei 6:33). Dumnezeu are un plan special pentru viaţa ta. Încrede-te şi acceptă-l!
Debora de Souza
