Domnul este plin de milă şi de îndurare. – lacov 5:11
Aşteptarea pe bancheta din spate a maşinii de poliţie a fost o experienţă nouă pentru mine. Aşteptând maşina de tractare, deşi eram recunoscătoare că nu stau în ploaie, eram totuşi neliniştită. Bancheta din spate parcă era din plastic, scaunul era foarte jos şi la geamuri erau grilaje şi uşile nu aveau mânere. Fără să îmi asum vreun risc, am ţinut uşa întredeschisă, în timp ce ofiţerul de poliţie m-a interogat blând despre cum am ajuns pe şinele de cale ferată la ora 4:45 dimineaţa. Când i-am explicat că urmam instrucţiunile GPS-ului pentru a ajunge la aeroport şi că eu crezusem că am virat pe o stradă, poliţistul m-a întrebat dacă fusesem la vreo petrecere noaptea trecută! I-am spus că eu nu consum băuturi alcoolice şi că participasem la o întâlnire religioasă. Politicos, dar deloc convins, mi-a cerut permisul de conducere. Slavă Domnului, nu mi-a dat vreo amendă.
Aşteptând maşina de tractare, mi-am exprimat îngrijorarea pentru faptul că putea veni vreun tren şi să lovească maşina închiriată (pe care ar fi trebuit să o plătesc). Poliţistul mi-a spus: „Deja am anunţat compania feroviară şi toate trenurile de pe această rută au fost oprite.” Am zis în gândul meu: Doamne, Îţi mulţumesc!
Nu ştiu dacă din cauza şocului sau a ruşinii, pentru că am creat o situaţie atât de ciudată care implica atât de multe persoane, dar mi-am dat seama că începusem să îi vorbesc nonstop ofiţerului de poliţie. „Partenerul dumneavoastră din cealaltă maşină nu trebuie să ne aştepte. Sunt sigură că are şi alte probleme de rezolvat.” Ofiţerul a răspuns calm: „Nu ne despărţim.” Parcă de neoprit, l-am întrebat pe ofiţer cum îl chema, i-am spus că mă voi ruga pentru el şi l-am anunţat că Departamentul de Poliţie din oraşul lui era minunat. El a fost răbdător şi nu părea să fie deranjat de bolboroseala mea.
După douăzeci de minute foarte lungi a ajuns şi maşina de tractat şi a tras maşina de pe şine pe stradă. Şoferului maşinii de tractat i-a fost milă de mine şi mi-a testat maşina, declarând-o „bună de condus”. Ce uşurare! Apoi mi-a explicat cum să ajung la compania unde trebuia să înapoiez maşina. După ce i-am mulţumit din nou ofiţerului de poliţie pentru bunătatea lui, am pornit la drum şi am ajuns chiar la timp la compania de închiriat maşini pentru a prinde microbuzul către aeroport.
Odată ajunsă, Dumnezeu, care îşi găseşte plăcere în a-Şi arăta bunătatea faţă de copiii Săi, a arătat încă o dată milă faţă de mine. Deşi mă obişnuisem demult cu ideea că nu voi mai prinde avionul, spre uimirea mea, la poartă am descoperit că avionul meu nu plecase încă! Am pornit în fugă spre avion, cu respiraţia întretăiată, transpirată, dar nu am contenit să mă minunez din nou şi din nou de harul uimitor al lui Dumnezeu – chiar şi atunci când facem greşeli.
Caria Baker
