Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei. Adevărat vă spun că oricine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş cu niciun chip nu va intra în ea!” – Marcu 10:14,15
Acum, când ne apropiem de sezonul sărbătorilor, sunt foarte conştientă de faptul că în mintea unora dintre noi ar putea năvăli gânduri de genul: „Ce ar fi fost dacă…” Aş vrea să vă împărtăşesc câteva gânduri despre modul în care Dumnezeul iubitor m-a ajutat să merg mai departe.
Ca soţie şi mama unei fetiţe de un an, Lynnel, am făcut – din senin – un atac cerebral în timp ce eram însărcinată cu al doilea copil, un băiat. Deşi am învăţat din nou să umblu, nu mai aveam capacitatea de a recunoaşte literele şi mi-am pierdut vederea în cadranul din partea dreaptă sus. Aceste dizabilităţi au avut un impact major asupra capacităţii de a mă mai angaja vreodată. Pe măsură ce Lynnel creştea, ea a început să fie fascinată de pop-corn. Dacă stai să te gândeşti, de ce nu? Un bob de porumb are atât de mult potenţial. Când Lynnel avea patru ani, a murit mătuşa mea. „Nu trebuie să fim trişti”, a spus Lynnel, „pentru că, într-o zi, va sări din mormânt la fel cum sare pop-cornul când uităm să punem capacul.”
Ce mare binecuvântare s-au dovedit cuvintele ei mai târziu. Pentru vârsta ei, Lvnnel Îl înţelegea destul de bine pe Dumnezeu. Când se entuziasma, sărea în sus şi ţopăia ca un câine ud. „II iubesc pe Isus mai mult decât orice în întreaga lume!” exclama ea cu exuberanţă. Deşi mintea mea era preocupată de alte lucruri în acea perioadă, amintirea exclamaţiilor ei pline de veselie m-a condus, în timp, spre o prietenie mai strânsă cu Dumnezeu. Lăudat fie Domnul pentru credinţa copilaşilor!
Când Lynnel avea cinci ani şi jumătate, tatăl meu ne-a dus pe mine, pe ea şi pe fiul meu cu camioneta lui pentru a transporta nişte mobilă foarte frumoasă, de calitate, pe care o moştenisem de la mătuşa mea. Eu şi soţul meu eram încântaţi de primirea acestor comori în casa noastră. Înainte de răsărit, tatălui meu i s-a făcut somn din cauză că am călătorit toată noaptea şi m-a rugat pe mine să conduc. Am condus cam o oră. După ce am adormit la volan, am trecut de mijlocul şoselei şi am lovit balustrada de pe partea cealaltă. Asemenea unui butoi, camioneta foarte încărcată s-a rostogolit în josul digului şi s-a oprit în albia uscată a pârâului Sour Grass. Cincizeci de ani mai târziu, de mult am încetat să Îl mai întreb pe Dumnezeu: De ce? învăţ să las pe seama lui motivele – oricare ar fi ele. Harul Său mă învaţă cum să fac faţă şi cum să privesc înainte spre un viitor plin de speranţă, pentru că acum, la fel ca Lynnel, şi eu „ÎI iubesc pe Isus mai mult decât orice”.
Bernie Martin Beck
