Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng. – Romani 12:15
Una dintre prietenele mele cele mai bune m-a sunat ca să îmi spună că fratele ei a fost diagnosticat cu o tumoră cerebrală cu metastaze în fază avansată. Inima mi s-a oprit pentru o clipă, plămânii mi s-au blocat şi creierul parcă refuza să mai gândească, nu puteam să îmi dau seama cum avea să facă faţă prietena mea acestei situaţii.
Mintea mea s-a întors repede în trecut. În urmă cu doi ani, soţul meu fusese diagnosticat cu o tumoră pe creier, iar eu fusesem atunci în situaţia prietenei mele. Parcă toată fiinţa îmi era cuprinsă de groază, puţin câte puţin. În acea perioadă foarte mulţi membri ai familiei şi prieteni au venit să îşi arate susţinerea, să stea cu noi şi să se roage împreună cu noi; dragostea pe care am simţit-o atunci a fost copleşitoare.
Puteam să o înţeleg mai bine pe prietena mea deoarece şi eu trecusem prin aceeaşi durere. Puteam să o încurajez, pentru că ştiam acum multe despre tumorile pe creier. Puteam să simt împreună cu ea şi să sufăr împreună cu ea. Ideea că nu este singură a dărâmat zidul de panică şi disperare. Cuvintele mele de mângâiere i-au schimbat perspectiva, pentru că acestea veneau de la cineva care suferise.
Isus este exemplul nostru perfect de empatie. El nu a venit pe pământ să ne salveze ca Dumnezeu, detaşat şi privind în jos cu simpatie şi milă. El a venit ca om, născut în greutăţi, pentru a trăi şi a suferi ca un om. Empatia Lui îl face jertfa desăvârşită, podul perfect între Dumnezeu şi noi.
Biblia ne spune: „Căci n-avem un Mare-Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care, în toate lucrurile, a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15).
Empatia cere din partea noastră dorinţa de a putea simţi aceleaşi emoţii. Dacă am aplica emoţiile noastre născute din suferinţă altei persoane care trece prin experienţa suferinţei, am putea schimba biserica, schimbând vieţi. Dumnezeu ne împinge spre anumite persoane, oameni pe care avem pregătirea necesară pentru a-i ajuta. Priveşte în jurul tău. Apoi acceptă provocarea. Lasă deoparte simpatia şi fă loc empatiei.
Nu trecem cu toţii prin aceleaşi experienţe de viaţă. Niciodată nu vom trece. Dar Dumnezeu vrea ca noi să ne identificăm cu durerea şi suferinţa, cu ruşinea, cu respingerea şi cu pierderea pe care o simt ceilalţi. Helen Keller a spus: „Atâta timp cât poţi îndulci durerea altcuiva, viaţa nu este în zadar.”
Esther Synthia Murali
