El dă o casă celei ce era stearpă, face din ea o mamă veselă în mijlocul copiilor ei. Lăudaţi pe Domnul! – Psalmii 113:9
Când prietena mea apropiată, căreia îi vom spune Wendy, mi-a povestit de lupta ei cu infertilitatea, am cerut împlinirea făgăduinţei din Psalmii 113:9 în dreptul ei. Îi puteam înţelege dorinţa arzătoare, din moment ce şi eu am aşteptat ani de zile ca să am un copil. În cele din urmă, Wendy şi soţul ei au adus pe lume un băieţel sănătos şi împreună am sărbătorit răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile noastre. Dar niciodată nu m-am gândit să cer împlinirea acestei făgăduinţe în dreptul meu. La urma urmei, eu nu eram stearpă, ci eram singură. Aşteptarea unui soţ devenise frustrantă, dar, în cele din urmă, Dumnezeu mi-a împlinit această dorinţă, în momentul în care eu şi Greg am hotărât să ne întemeiem o familie, aveam deja treizeci şi nouă de ani. În ciuda faptului că „ceasul biologic” era înaintat, am născut fără probleme.
Dar, după ce l-am avut pe Austin, mi-am dat seama destul de repede că partea cu „bucuria” nu venea în mod automat. Truda constantă cu alăptatul, scutecele, baia, somnul şi joaca, printre care mai era nevoie şi de curăţenie, gătit şi cumpărături era epuizantă – şi asta în zilele cele mai bune. Ştiam că lucrurile trebuie să se schimbe. Din fericire, restul Psalmului 113 ne arată calea spre bucurie. Psalmul îi aduce laudă lui Dumnezeu pentru măreţia Sa nemaiîntâlnită şi pentru intervenţia Sa plină de grijă în viaţa noastră. Mi-am dat seama că, dacă mă concentrez pe Cuvântul lui Dumnezeu şi pe binecuvântările Sale, nu va mai rămâne loc pentru gândurile negative!
Pot să mă concentrez pe sacrificiile pe care le-am făcut pentru a deveni mamă cu normă întreagă sau pot să Îl mulţumesc lui Dumnezeu pentru creşterea pe care El o realizează în mine în această etapă nouă a vieţii mele. Pot să mă blochez asupra modului în care soţul meu ar trebui să mă ajute sau pot aprecia modul în care el îşi arată dragostea faţă de mine. Pot să mă critic pentru eşecurile mele (ca acel moment umilitor în care m-am trezit strigând la copilul meu necooperant: „Stai jos!” când era pe măsuţa pe care îl schimbam) sau pot să mă rog ca Dumnezeu să mă ajute să mă descurc mai bine data viitoare. Pot trăi cu spaima urletelor lui Austin sau pot trăi aşteptând zâmbetele lui. Când Austin avea doar câteva luni, am început să îi cânt în fiecare dimineaţă: „Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim în ea!” (vezi Psalmii 118:24). Nu după mult timp, a început să zâmbească ori de câte ori începeam această melodie cunoscută de el, dar cântecul era mai mult pentru mine decât pentru el: o declaraţie a alegerii mele de a fi o mamă veselă în situaţiile nu tocmai plăcute din viaţă. Dumnezeu îşi împlineşte făgăduinţa!
Rachel E. Cabose
