Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci vom vedea faţă în faţă. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin. – 1 Corinteni 13:12
Eu alerg. Când spun că alerg, vreau să spun că nu mă plimb. Alergatul meu seamănă mai mult cu joggingul, cu momente în care „mă opresc să miros trandafirii”, să mângâi câinele vecinilor sau să dau la o parte un vierme de pe trotuar, ca să nu fie strivit. Sau poate mă opresc să simt mai bine parfumul florilor. Alerg pe orice tip de vreme, tot anul. Pentru că locuiesc în Vestul Mijlociu al Statelor Unite, am parte de multă ploaie, soare, lapoviţă şi vânturi capricioase.
Anul trecut m-am antrenat pentru două maratoane şi le-am dus la bun sfârşit. Pentru că nu îmi place necunoscutul, întotdeauna aleg un singur traseu. Într-una din cursele mele mai lungi din decembrie am observat ceva nou. Copacii goliţi de frunze au scos din ascunzişul lui din mijlocul oraşului un lac şi câteva piste numai bune de alergat. M-am oprit uimită, ştiind că în ultimele câteva luni trecusem exact prin acel loc de cel puţin trei ori pe săptămână, dar, doar în timpul iernii, când totul era mort, am reuşit să descopăr această comoară. Deşi a fost acolo în tot acest timp, a trecut neobservat când copacii înfrunziţi îl ascundeau de ochii trecătorilor.
Când sunt întrebaţi care este anotimpul lor preferat, majoritatea oamenilor nu vor spune iarna. Este un anotimp friguros, lipsit de viaţă, cu multe zile întunecoase. Dar iarna are scopul ei. Este un timp de odihnă şi de descoperiri. M-am dus cu gândul înapoi la multele ierni din călătoria mea: sinuciderea tatălui meu, moartea bunicilor mei la mai puţin de douăzeci şi patru de ore distanţă unul de celălalt, sentinţa de încarcerare primită de un membru al familiei şi divorţul meu. Zile întunecate, reci. Totuşi, Dumnezeu a folosit aceste momente pentru a-Şi descoperi harul, puterea şi dragostea într-un mod nemaivăzut înainte. Din moment ce atât de multe lucruri şi oameni mi-au fost luaţi, am reuşit să Îl văd mai clar pe Dumnezeul care mă adoră. Am învăţat să mă bucur de iarnă, să caut cu privirea frumuseţea neaşteptată în mijlocul durerii şi să Îl găsesc pe Dumnezeu.
Acum, chiar când primăvara se va întoarce şi copacii vor înfrunzi din nou şi nu voi mai putea să văd lacul, ştiu că el este acolo. Dumnezeu, care întotdeauna foloseşte iarna noastră plină de durere pentru un scop, mi-a dat capacitatea de a observa un lucru: fără iarnă, celelalte anotimpuri nu ar fi la fel de frumoase. Doar Dumnezeul nostru atotputernic poate lua momentele reci, întunecoase şi aparent lipsite de viaţă prin care trecem şi să le folosească pentru a ne atrage mai aproape de El. Ce dar preţios!
Amy Bock
