Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui faţă de mine? – Psalmii 116:12
În 2007 eram în primul an de facultate la specializarea psihologie. Deoarece trebuia să lucrez pentru a-mi plăti taxele şcolare şi pentru a-l ajuta pe soţul meu cu cheltuielile casei, obişnuiam să învăţ seara. Pentru a păzi Sabatul sfânt, nu mergeam la cursuri vineri seara. La începutul anului doi de studii, decana m-a chemat la ea în biroul. Şi directorul academic era în biroul ei. Foarte serioasă, ea mi-a spus că nu mai puteam lipsi de la cursurile de vineri seara. Cu respect, eu am răspuns: „Conform Bibliei, orele de după apus de vineri seara sunt parte din închinarea sfântă care trebuie adusă lui Dumnezeu. Deşi mă voi supune atât cât pot cerinţelor universităţii, nu voi face niciun compromis care să mă împiedice să mă închin aşa cum spune porunca biblică. Faptul că pot studia psihologia este un vis împlinit, dar mai degrabă aş renunţa la studii, dacă ele mă împiedică să Îl fiu credincioasă lui Dumnezeu.”
Decana m-a întrerupt şi mi-a spus: „Eşti o studentă excelentă, una dintre puţinii studenţi pe care îi găsesc adesea studiind în bibliotecă. Îţi sugerez să te gândeşti mai bine la alegerea ta. Cred că Dumnezeu doreşte ca tu să studiezi.”
„Oh, da”, am aprobat-o eu. „Dumnezeu doreşte să înaintez în cunoştinţă. Dar El doreşte ca mai întâi să îi fim credincioşi.” Decana a dat din cap dezaprobator şi mi-a spus că nu voi absolvi niciodată. „Cu tot respectul şi, dacă Dumnezeu mă ajută”, i-am răspuns eu blând, „cred că voi absolvi.” Atunci, ea mi-a răspuns, pe un ton ridicat, că niciodată nu se va certa pentru religie cu mine şi că mi se va cere să semnez o declaraţie din care să reiasă că universitatea mi-a oferit sfaturi cu privire la dificultăţile cu care mă voi confrunta, dacă nu voi participa la cursuri vineri seara. Semnând acea declaraţie, promiteam să nu îi consider responsabili pentru faptul că nu voi absolvi. Am spus că sunt dispusă să semnez declaraţia oricând.
După ce directorul academic a ieşit din biroul decanei, eu am mai zăbovit puţin. Decana s-a uitat la mine şi cu răbdare s-a asigurat că înţelesesem ce avea să se întâmple. Am rugat-o să îmi ofere asigurarea că ea va face tot ce poate pentru a mă ajuta. A spus că o va face, până când s-a lovit de nişte reguli şcolare. Atunci nu a mai putut face nimic. Foarte clar, eu i-am răspuns: „Când nu mai puteţi face nimic pentru mine, Dumnezeu va lucra.”
Nu am fost chemată niciodată să semnez acea declaraţie. Prin harul şi bunătatea lui Dumnezeu mi-am terminat studiile şi acum lucrez ca psiholog clinic. Cum aş putea răsplăti bunătatea lui Dumnezeu faţă de mine?
Maria Regina Werneck Mandeli
