Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit. (Iacov 5:16)
După ce eu și soțul am plecat din maternitate, la nașterea celui de-al doilea copil al nostru, un băiețel, nu prea arătam a proaspeți părinți. Nu am mers spre mașină cărând un ghem înfășat, pentru ca apoi să-l fixăm în scaunul special pentru prima lui călătorie cu mașina. Nu, ci am părăsit secția maternității cu bagajul plin de multe sticle pentru lapte matern. Sarcina mea perfectă s-a sfârșit după numai 39 de săptămâni și 45 de minute de travaliu intens. Din pricina nașterii lui rapide, Lucas, bebelușul nostru, „cânta” din cauza fluidului care îi ajunsese în plămâni. La câteva secunde de la naștere, a fost dus la secția de terapie intensivă pentru nou-născuți.
Aveam voie să îl țin în brațe doar câteva secunde și apoi trebuia să-l predau asistentei. Am fost complet nepregătiți pentru următoarele opt zile, deoarece totul era o noutate pentru noi: să ne spălăm temeinic pe mâini înainte de a-l ține în brațe, să vedem cu călcâiele lui micuțe sunt mereu înțepate pentru administrarea tratamentului, să asistăm la cântărirea de către infirmieră a scutecului folosit, includerea în conversația noastră a unor termeni ca saturația de oxigen și sindromul de tulburare respiratorie neonatală. În timp ce unii părinți sunt avertizați cu privire la nașterea prematură și posibilitatea nevoii de terapie intensivă, mulţi nu ştiu ce îi așteaptă până nu ajung acolo. Totuși, indiferent de situație, curând realizezi că bebelușul tău are mare nevoie de dragoste și de atenție, ceea ce nicio tehnologie sau niciun personal medical nu poate oferi.
Ori de câte ori intram în Secția de terapie intensivă puteam fi martori la durerea, stresul, lacrimile, teama, dubiile și tristețea părinților aflați acolo. Această secție găzduiește mult chin și îngrijorare. Noi nu puteam decât să ne rugăm pentru acei bebeluși. Unul câte unul erau trimiși acasă, după ce se mai înzdrăveneau. Dacă nu am fi avut acolo propriul mic luptător, nu ne-am fi gândit vreodată să ne rugăm pentru ceilalți bebeluși – și cu atâta intensitate cu câtă am făcut-o. Am învățat să ne rugăm mijlocind pentru alții care erau cu noi în aceeași barcă, aruncată încoace și încolo de valurile durerii și ale lacrimilor.
Spre deosebire de alți copii, Lucas nu era conectat la o mască de oxigen, nici nu a fost pus într-un incubator. El lupta să învețe să respire singur. Astăzi, Lucas este un bebeluș tare fericit. Este sănătos și constituie o mare bucurie pentru noi și pentru sora lui mai mare.
Din proprie experiență am învățat conexiunea spirituală dintre rugăciune și vindecare. Într-adevăr, „mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit” (Iacov 5:16).
Sylvana Ramhit-Randriamialison
