Până la bătrâneţea voastră Eu voi fi acelaşi, până la cărunteţea voastră vă voi sprijini. V-am purtat, şi tot vreau să vă mai port, să vă sprijin şi să vă mântuiesc. (Isaia 46:4)
Am fost zdrobită când m-a sunat fiica mea și mi-a zis:
– Mamă, Quana nu arată prea bine!
– Du-o imediat la urgență! am sugerat imediat.
Îmi amintesc și acum sentimentul de neputință pe care l-am avut atunci când am aflat că scumpa noastră nepoțică intrase în comă. Glucoza din sângele ei era peste cinci sute, ceea ce a atras după sine spitalizare și tratament de urgență. A fost apoi diagnosticată cu diabet.
Quana, o fetiță de numai cinci anișori, era diabetică! Diabet de tip 1, cum este numit. Era dificil pentru mine să procesez că un copil atât de mic poate purta povara unui diabet juvenil.
Cât va dura oare? mă întrebam.
Numai Dumnezeu știe cât.
Quana a învățat cum să-și facă testul de glicemie și injecțiile cu insulină. În timp ce alți copii mergeau la supermarket, la școală, pe terenul de joacă, la biserică, la petrecere sau oriunde doreau, balansând mâinile (dacă așa doreau) în toată libertatea, nepoțica mea trebuia să care după ea kitul pentru diabetici.
Dar știți ceva? Dumnezeu a compensat acest lucru.
Quana a fost mereu prima din clasă, de-a lungul școlii primare. Ea avea un mod de a fi plăcut, cooperant și o memorie strălucită. Acest copil, care acum are zece ani, a învățat pe dinafară multe texte biblice, incluzând întreg capitolul 22 din Apocalipsa.
Ea mi-a spus: „Bunico, copiii din clasa mea spun că zâmbesc mereu.” Și nu este singurul lucru pe care mi l-a împărtășit: „Când voi merge în cer, nu voi mai avea diabet. Voi mânca tot ce voi vrea.”
Faptul că un copil poate privi la binecuvântata speranță chiar așa bolnavă cum este, mi-a ridicat moralul. Atât ea, cât și eu suntem nerăbdătoare să mâncăm împreună din pomul vieții, ale cărui frunze vor sluji „la vindecarea neamurilor” (Apocalipsa 22:2).
Hyacinth V. Caleb
