Și acolo (…) dreapta Ta mă va apuca. (Psalmii 139:10)
Săptămâna trecută am zburat către California ca să petrec vreo câteva zile cu mătușa mea oarbă, care avea o sută unu ani. Ea era pe moarte și locuia într-o instituție medicală specializată. Ea spunea că eu îi eram cea mai apropiată, ca o fiică, deși atunci când se supăra, chiar dacă eu sau alte persoane eram prin preajmă, nu se sfia să-mi aducă injurii. Totuși, eu am iubit-o mereu. Procesul de îmbătrânire i-a afectat trupul, iar demența senilă, mintea. Ca un copil înspăimântat, ea urlă și plânge jalnic atunci când cei ce o îngrijesc o ating cu blândețe.
Mătușa nu prea a avut de-a face cu religia, deși odată mi-a făcut cadou Noul Testament al ei din copilărie. Pe când avea zece ani, a semnat angajamentul credinciosului, tipărit pe ultima pagină. Când aveam eu trei ani, răposata mea mamă m-a învățat să mă rog pentru mătușa mea. Nu ştiam sigur de ce mătușa avea unghiile vopsite cu o culoare „roșu strident”. Eram destul de mare ca să îmi dau seama că ducea un stil de viață neîngrijit și că era alcoolică. Bunica mea, care locuia cu noi, spunea doar că mătușa „știe mai bine” ce și cum.
Ani mai târziu, am citit despre regele Manase (2 Cronici 33; 2 Împărați 21). El, la fel, „știa mai bine”. El știa bine că nu trebuia ca poporul lui Dumnezeu să fie condus la vrăjitorie și idolatrie. El știa bine că nu trebuia să ucidă atât de mulţi oameni nevinovați, încât – cuvintele lui Dumnezeu – să umple Ierusalimul cu sânge „de la un capăt la altul” (2 Împărați 21:16). Apoi, când acest sălbatic nemilos a ajuns la limita degradării, captiv la o națiune vrăjmașă, a avut îndrăzneala să se întoarcă la Dumnezeu și să zică: „M-am pierdut cu firea. Te rog, Doamne, primește-mă înapoi la Tine!” Și știți ce s-a întâmplat? Biblia ne spune că Dumnezeu, „lăsându-Se înduplecat, i-a ascultat cererile” (2 Cronici 33:13). Îți vine să crezi aceasta? Da, căci vorbim de Dumnezeu.
Deci săptămâna trecută am stat lângă patul mătușii. Suspinele ei s-au transformat în plânset, urmat apoi de o cădere nervoasă. Plângeam și eu și îi legănam capul cu păr alb, șoptindu-i: „Mătușă, te iubesc! Așa cum te iubește și Isus.” Deodată, mătușa mea oarbă a întors capul în direcția vocii mele. „Într-o zi, curând, vom fi toți bine, mătușă dragă. Acum spune-I lui Isus: «Primește-mă» iar El te va primi.” Ochii ei fără vedere au privit în gol și buzele i-au schițat un zâmbet ușor. Am simțit cum îmi strânge mâna.
Mereu voi fi uimită de faptul că Dumnezeu l-a așteptat pe răul rege Manase. Am o bănuială puternică, și anume că Domnul o așteaptă și pe mătușa mea. Nu am niciun dubiu, în mintea mea, că atunci când ajungem la capătul drumului cu o inimă pocăită și strigăm: „Primește-mă, Isuse!”, El o va face. Da, El o va face!
Carolyn Rathbun Sutton
