Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. (Ioan 4:23,24)
În ultimii ani, mama mea, apropiindu-se de optzeci de ani, a spus familiei că, dacă cineva dorește ceva din ceea ce este al ei, să îi spună. „La vârsta mea, trăiesc un bonus de ani, care s-ar putea sfârși oricând.”
Fiica mea, Andrea, care are treizeci și șapte de ani, a cerut de la bunica Lila să caute în cutia ei uriașă de scrisori și cărți poștale primite de la familie și prieteni și să i le înapoieze pe cele scrise de ea personal.
Deci, pe 26 noiembrie 2009 (de Ziua Recunoștinței în Statele Unite ale Americii și cu trei zile înainte de ziua de naștere a bunicii Lila), am început căutarea în cutia de scrisori. Am petrecut câteva ore solemne revizitând amintiri din zile de mult apuse, ca să putem să scoatem la lumină corespondența din trecut a Andreei cu bunica. Ea va putea fi binecuvântată și întărită în viitor, când va citi și va vedea cum Dumnezeu a pus deoparte familia noastră pentru a-I servi Lui. Un anume plic mi-a atras atenția, deoarece am recunoscut scrisul bunicii mele Moore. Avea un timbru de treizeci de cenți cu „îngerul iubirii” și fusese expediat din Portland, Oregon, pe 22 februarie 1996. Am simțit dorința să-i citesc mamei mele această scrisoare de la mama ei. Și sunt bucuroasă că am făcut-o.
A fost scrisă chiar în Ziua Recunoștinței și merele care împodobeau hârtia m-au făcut să zâmbesc (vezi Zaharia 2:8). Spre sfârșitul scrisorii, bunica Moore scria: „Debbie [adică eu] îmi trimite deseori scrisori ca să mă încurajeze. Ea este o fată bună și caută să-i convingă și pe alții să facă ce este bine. Chiar dacă nu este ascultată, ea își dă silința… Dumnezeu să vă binecuvânteze. Cu drag, Mama.” Bunica Moore a trecut în neființă la câteva luni după ce a scris această mărturie. Ea avea optzeci și șapte de ani și a decedat chiar cu o săptămâna înainte de nunta Andreei.
Curând, într-o zi, bunica mea va striga: „Aleluia! Slăvit fie Dumnezeu!” atunci când va auzi mărturia noastră. Ea va înțelege că, de-a lungul anilor, am încercat să-i încurajez pe alții să „facă binele”. Ca rezultat al mărturiei mele, am fost binecuvântată cu întoarcerea multor prieteni pentru totdeauna în familia lui Dumnezeu.
Deborah Sanders
