„Din pricina puţinei voastre credinţe”, le-a zis Isus. „Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici acolo», şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă.” (Matei 17:20)
Am avut o iarnă foarte aspră în Maryland. Întreaga coastă estică a Statelor Unite a fost la discreția unui sezon cu recorduri de frig și de vânt. Am folosit pretextul vizitei părinților mei pentru a mă aventura în Saint Croix, în Insulele Virgine ale Statelor Unite. Aveam nevoie de un răgaz de la temperaturile mereu negative și de la vânturile tăioase care coborau și mai mult ștafeta gradelor. Aveam nevoie de un răgaz de la multele straturi de haine și de la paltoanele bine îmblănite. Erau minus patru grade Celsius și înnorat, atunci când am ieșit din Washington, D.C., iar la sosirea în Saint Croix erau douăzeci și patru de grade Celsius și însorit. Să tot trăiești o așa viață! A doua zi devreme am mers pe plaja din apropiere și am fost salutată de obișnuitul grup de oameni care făceau o baie bună de dimineață, pentru a începe bine ziua. Era vânt, iar apa era agitată. Eu nu am intrat în apă. Fricoasă! După două zile, am mers din nou la acea plajă. De data aceasta, valurile erau și mai mari. Dar eram hotărâtă să înot.
Uitându-mă la apă, mi-am amintit de ucenici, în barca lor de pescuit, pe marea învolburată și de Isus, care „S-a sculat, a certat vântul şi a zis mării: «Taci! Fără gură!» Vântul a stat şi s-a făcut o liniște mare” (Marcu 4:39). Apoi am reflectat la cuvintele spuse de Isus ucenicilor despre credința care mută munții (Matei 17:20).
M-am întrebat dacă aș avea îndrăzneala să-I cer lui Dumnezeu să calmeze oceanul, ca să pot înota mai ușor. Eram așezată pe placa de surf și valurile se rostogoleau unul după altul. Pot îndrăzni să cer ca Dumnezeu să calmeze aceste ape? Auzisem că oceanul era agitat de cel puțin două săptămâni. Mi-am dat seama că mi-e teamă să spun: „Doamne, calmează valurile!” Mi-era teamă de consecințe. Dacă apa ar fi continuat să fie agitată însemna că nu aveam credință? Dar, dacă s-ar fi calmat, cum să interpretez?
Am descoperit că, în ciuda credinței în Dumnezeu, în străfundurile sufletului meu eram speriată că făgăduința din Ieremia 29:11 nu s-ar aplica la mine, ci la alții, cu o mai profundă experiență spirituală decât a mea. Sau poate că acea promisiune a lui Dumnezeu nu mi se potrivea, pentru că nu eram destul de bună. Cugetând mai adânc, am înțeles că acest mod de gândire nu este cel mai potrivit. Dumnezeu a spus că fiecare persoană este importantă pentru El și că a îngăduit ca Fiul Lui să moară pentru fiecare dintre noi, fără nicio excepție. Nu ar trebui să ne îndoim de Dumnezeu.
Jean Arthur
