Cuvintele gurii unui om sunt ca nişte ape adânci; izvorul înţelepciunii este ca un şuvoi care curge întruna. (Proverbele 18:4)
Stând pe malul unui pârâu, am auzit clipocitul apei, care îmi readucea în minte imagini și amintiri de demult. Prima dată am întâlnit un pârâu pe la trei ani, atunci când ne-am mutat de la oraș la țară. Timp de o lună am folosit apa lui pentru a spăla hainele, până când tatăl meu a reușit să capteze, printr-o țeavă, apă de la un izvor. Pârâul era atât de superficial și de nisipos, încât, pe atunci, tata putea trece cu tractorul sau cu mașina prin apa lui. O salcie plângătoare se legăna deasupra pârâului în care vărul meu și cu mine ne jucam – construind castele, baraje, fortărețe și orașe din granulele maronii de nisip. Pârâul a fost terenul meu de joacă de-a lungul anilor copilăriei. Noi mergeam desculți prin apă, dar adulții aveau nevoie de un pod. Tatăl meu a construit unul din ciment deasupra celei mai adânci porțiuni, unde plevușca se antrena alături de broaște, raci și insecte acvatice. Uneori, vreo creatură amenințătoare se arăta de sub pod pentru ca imediat să se ascundă înapoi, de unde a venit. La fel ca șarpele în Grădina Edenului, venea să ne invadeze teritoriul.
Pe măsură ce malurile pârâului s-au erodat și apa a început să-și schimbe cursul, tatăl meu a transportat pietre de la râu pentru a face un dig, ca astfel să protejeze curtea. Într-o vară, o furtună a doborât frumoasa salcie plângătoare de la pârâu.
Anii au trecut; am plecat de-acasă, iar tata a murit. Soțul meu și cu mine ne-am retras să locuim aici. El a continuat cu fortificarea malurilor pârâului. Dar, cu timpul, apa a insistat să-și schimbe cursul. A urmat cimentarea pietrelor acolo unde malul se deformase, dar un defileu adânc a apărut după fiecare furtună puternică. Furtunile sunt mai dese acum. Au rupt din mal unele dintre pietrele consolidate. În timpul unei furtuni, ne-am temut pentru un sicomor de pe partea casei, dar o avalanșă de nisip a venit de la deal și a constituit o plajă care a protejat copacul. Pe malul opus, eroziunea a purtat la vale iarba, lăsând în urmă malurile mai înalte. Mă întreb până unde va mai săpa pârâul în acea direcție.
Contemplu istoria deplasării acestui pârâu de-a lungul timpului. Cred că se aseamănă cu viața mea, care rătăcește și-și schimbă matca. Pârâul nu mai este ca acela din copilăria mea, dar îmi transmite amintiri dragi. El a fost martor la fericire și la tragedii, deopotrivă. Pârâul curge prin gândurile mele legate de acest loc. Casa de la fermă, șoproanele și tractorul – toate sunt încă aici.
Deja sunt mulţi ani de când suntem aici. Dar eu, ca și pârâul, sunt în continuă mișcare, în continuă schimbare la trup și la minte, însă mereu aceeași. Am nevoie nu doar de pietre, ci de Stânca Veacurilor, ca să mă susțină.
Ella M. Rydzewski
