Să se bucure cerurile şi să se înveselească pământul; să mugească marea cu tot ce cuprinde ea! Să tresalte câmpia cu tot ce e pe ea, toţi copacii pădurii să strige de bucurie. (Psalmii 96:11,12)
Vântul de mai unduiește florile de liliac. Aceasta este luna în care Dumnezeu suflă asupra grădinii și ne umple zilele cu aromele florale pure de polen dulce și cu prospețime de iasomie. Luna aceasta este, mai presus de toate, luna liliacului.
Micuțele flori liliachii scuturate de pe codița lor delicată sunt împrăștiate toată ziua de briza blândă peste solul grădinii. Seamănă cu niște steluțe – petale cu aromă exotică ce se furișează diminețile în grădini cu prezența lor încântătoare.
Odată cu desfătarea aromei de liliac vine și efectul excepțional al brizei matinale sub care tulpinile se arcuiesc, iar glasul enigmatic al copacilor este animat. Boarea aceasta domoală face să răsune frunzele, leagănă zgomotosul complex de căsuțe ale păsărilor și ale altor locuitori din curtea mea.
Și acolo, în mijlocul tuturor, Se află Dumnezeu – modelând și schimbând inima mea însetată de asigurări și făcând promisiuni sufletului meu care tânjește după ele.
Și ascult. Și aud. Și văd, de asemenea, simboluri ale dragostei Sale împrăștiate printre florile grădinii: naștere, moarte, înviere – arhetipuri ale paradigmelor raseiumane.
Mă gândesc la ce au simțit Adam și Eva văzând consecințele păcatului năruind prețioasa lor locuință.
Regrete.
Tensiune.
Apoi i-am văzut ștergându-și lacrimile vărsate pentru un vis pierdut din cauza unui șarpe. Toată slava era pierdută. Orice privilegiu fusese înlăturat – până când în grădină s-a auzit glasul lui Dumnezeu în răcoarea dimineții. Ei L-au văzut adunând lumea în palmele Sale și apropiind-o de inima Lui caldă (vezi Geneza 3:15).
O, Doamne, înainte să pășesc mai departe în această zi, ochii mei să fie deschiși la eterna Ta glorie și inima mea să fie purificată în dragostea Ta veșnică! Acest tărâm străin este mantaua mea, dar Tu ești Făcătorul și Adăpostul sufletului meu rătăcitor.
Olga Valdivia
