Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii. (Apocalipsa 2:10)
Soțul meu, Norman, și cu mine am așteptat cu nerăbdare să apară mașina de teren cu inscripția: „Un ciobănesc la fiecare transport.” Acest vehicul aducea câte un ciobănesc german care era dat spre adopție. O doamnă a pășit afară din mașină și o frumoasă femelă de ciobănesc, de culoare maro-roșcată, a sărit cu prudență afară. Doamna a spus: „Ea e Angel.” M-am aplecat să o mângâi, dar ea a sărit peste formalități și m-a lins pe obraz. A fost dragoste la prima vedere. Nu mai este nevoie să spun că am păstrat-o.
Dar curând s-a dovedit că Angel suferea de anxietatea despărțirii, lucru evidențiat de zgârieturile lungi lăsate pe ușă de câte ori plecam de acasă. Am iertat-o, pentru că ştiam că se temea că nu o să ne mai întoarcem la ea. Am crezut că îi va plăcea să meargă în gradina generoasă din spatele casei noastre, care era îngrădită. Însă ea se sprijinea în ușă și tremura vizibil sau sărea iute gardul de 120 de centimetri pentru a mă urma oriunde mergeam. Am iertat-o pentru că știam că se simțea în siguranță în prezența mea.
Angel simțea nevoia să ne protejeze, păzind mereu întreaga proprietate. Foloseam o zgardă pentru a o avea sub control și am angajat un dresor, dar cu mici rezultate. Rar se simțea îndeajuns de relaxată pentru a se lăsa mângâiată atunci când aveam musafiri. Dar am iertat-o, știind că ea percepea pe aproape oricine ca pe un potențial pericol pentru noi. Făcea doar ceea ce credea că trebuie să facă: să ne protejeze. Nu suporta deloc să fie băgată în cușcă. De fapt, și-a rupt buza destul de grav atunci când am lăsat-o la un adăpost de animale pentru a merge într-o excursie. Am fost nevoiți s-o ducem la o clinică veterinară de urgență să-i trateze buza ruptă. Dar am iertat-o; își căuta familia.
Dacă era în casă cu Norman și cu mine, era foarte gingașă și iubitoare. Am petrecut mulţi ani frumoși împreună. Pe la doisprezece ani, picioarele din spate i-au devenit mai slăbite, iar plimbările noastre s-au mai scurtat. Într-o noapte s-a îmbolnăvit. Atunci când am dus-o la spitalul veterinar, era deja într-o stare critică și am fost sfătuiți să-i curmăm suferința. Cu inimi grele și lacrimi amare, ne-am luat la revedere de la prietena noastră problematică, dar credincioasă.
Ori de câte ori mă gândesc la Angel, mă gândesc că mulți dintre noi luăm decizii neînțelepte când suntem nesiguri, când ne temem sau când suntem singuri. Trebuie să le cerem iertare celorlalți și Tatălui nostru ceresc. El ne iubește atât de mult, că este bucuros să ne ierte. Lăudați numele Lui!
Rose Neff Sikora
