De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! (Matei 23:37)
Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu. (Ioan 17:24)
Pentru a doua zi consecutiv, terminând de citit devoționalul am simțit cum îmi curg lacrimile pe obraji. Mă gândeam la „copiii” mei, acum adulți. Astăzi de dimineață l-am văzut timp de câteva momente pe fiul meu, înainte de a pleca la lucru, pentru că am venit să am grijă de fetița lui. I-am urat o zi bună și a plecat. Cu câteva zile în urmă am vorbit pentru aproape cinci minute și cu fata mea cea mică, atunci când mă întorceam de la îngrijirea nepoțelei. Am vorbit despre prima ei zi la colegiu și despre eclipsa totală de soare care fusese în acea zi. Ne-am mai trimis câteva mesaje și ieri seară. I-am trimis un mesaj și fiicei mele celei mari, înainte să plece la muncă. Nu am primit încă un răspuns. Știu că e ocupată și că a uitat să răspundă.
Îmi amintesc că atunci când eram mică îmi vizitam bunicii: căsuța din copac, jocurile pe verandă seara, pop-cornul privind la televizor și hoinăritul prin împrejurimi. Bunicii erau încântați când veneam la ei, dar când plecam, bunicul spunea: „În sfârșit, puțină liniște!” Și eu iubesc liniștea și pacea casei mele atunci când suntem doar eu și soțul meu. Chiar gândesc la fel: „Ce bine e să ai puțină tihnă.” Dar apoi îmi amintesc de atmosfera conversațiilor continue, de râsete, de iritări, de bucurii, de păreri de rău, de muncă, de viață. Și, cumva, îmi lipsesc toate acestea. Îmi lipsește casa plină de acel vacarm, pentru că acele sunete erau făcute de copiii mei. Și ei îmi lipsesc!
În acea zi în care îmi curgeau lacrimile pe obraji, un gând mi-a venit în minte. Am înțeles deodată că acesta este felul în care Se simte Dumnezeu ori de câte ori nu îmi iau timp să stau cu El. Am discutat puțin astăzi de dimineață. El îmi urează o zi bună și eu plec. Poate pe seară voi mai vorbi puțin cu El. Dar, în timpul zilei, de multe ori sunt prea ocupată. Uit să-I mai spun ceva. Îmi trece prin minte că în casa lui Dumnezeu erau cândva mai multe persoane. Era un loc fericit și plin de viață. Mă întreb dacă și Dumnezeu dorește „puțină liniște” uneori. Mă îndoiesc de aceasta! Cred că El tânjește să Se întâlnească și să vorbească mereu cu noi despre viață noastră cotidiană. Și chiar mai mult, cred că El dorește cu ardoare să fim cu El în cer!
Kathy Pepper
