Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, și va fi o turmă și un Păstor. (Ioan 10:16)
În vacanța de primăvară care tocmai a trecut, am fost invitată să însoțesc un grup de liceeni în călătoria lor misionară în Nicaragua. Aveau nevoie de o însoțitoare femeie pentru a merge în această țară pe care eu nu o mai vizitasem, așa că am fost de acord să mă alătur lor. Proiectul nostru, împreună cu o organizație misionară creștină de aviație, era să construim un pod între satul La Tronquera și baza aeriană/misionară din această zonă îndepărtată, din nordul țării Nicaragua.
Pentru a ajunge acolo, am plecat cu un zbor de noapte de la Kelowna, Columbia Britanică, cu escală la Vancouver, apoi în Mexico City și apoi în Mangaua, capitala Nicaraguei. Am făcut un tur scurt al orașului și am vizitat o organizație care îi ajuta pe cei loviți de sărăcie să învețe să coasă la mașina de cusut. Din Managua, am zburat la Puerto Cabezas pe Marea Caraibelor. Acolo ne-am îmbarcat într-un autobuz școlar, vechi și ruginit, pentru o călătorie de patru ore pe un drum prăfuit, cu făgașe de noroi. Ajunși acolo, am fost cu toții mai mult decât bucuroși să ne aruncăm cu tot cu haine în micul lac de pe proprietate.
Proiectul a progresat destul de bine, toți muncind din greu. În ciuda temperaturilor de peste 30 OC și a nenumăratelor înțepături de țânțari, în mai puțin de zece zile a fost construit un pod solid, puternic.
Oamenii din această zonă vorbesc dialectul local, miskito. În Sabat s-a ținut o predică în spaniolă, iar apoi s-a tradus în engleză și miskito. În timp ce cântam imnuri bine cunoscute, o doamnă foarte drăguță, care stătea lângă mine, mi-a arătat cuvintele în cartea lor de imnuri în miskito. Pe lângă zâmbete și câte o îmbrățișare, noi puteam să ne înțelegem verbal într-o limbă comună.
Când proiectul nostru de construcție s-a încheiat, împreună cu oameni din sat ne-am adunat pentru marea deschidere. Marilyn (al cărei nume l-am aflat mai târziu) mi-a zâmbit din mijlocul grupului și, mai târziu, a venit la mine. Ne-am îmbrățișat, am zâmbit și chiar mi-au curs lacrimile când ea mi-a spus cu simplitate, în timp ce arăta cu degetul spre cer: „Mañana” (termenul în spaniolă pentru mâine).
Niciodată nu putem ști ce viață influențăm sau ne influențează, în călătoria noastră pe pământ. Știu că, prin dragostea și harul lui Isus Hristos, eu și Marilyn ne vom întâlni din nou. Ce zi fericită va fi!
Beverly D. Hazzard
