Fiii ei se scoală şi o numesc fericită; bărbatul ei se scoală şi-i aduce laude zicând: „Multe fete au o purtare cinstită, dar tu le întreci pe toate.” (Proverbele 31:28,29)
Mama mea ne spunea adeseori povești pe care cred că le-am ascultat cu mai multă atenție decât ceilalți frați ai mei. De multe ori, verii mei mă întreabă dacă știu cutare sau cutare lucru despre istoria familiei, din poveștile mamei. Una dintre istorisirile mele preferate era cea despre cum bunica mea a devenit membră a bisericii din care fac parte. Bunica și bunicul meu s-au căsătorit la începutul anilor 1900. Bunica avea opt clase și cu ele a devenit învățătoare. Ea și bunicul au avut doisprezece copii, mama fiind cea mai mică dintre ei. Când bunica avea vreo șase copii în viață (primul și al patrulea copil au murit la naștere), a căutat cu seriozitate o biserică în care să crească și copiii ei. Căuta o confesiune care urma învățăturile Bibliei. În timp ce vizita una dintre bisericile din localitate, fiul ei, Ken, a plâns și a tot plâns pe tot parcursul serviciului divin, iar ea s-a gândit că, dacă un copil de patru ani era speriat în acel loc, nu se putea simți confortabil ducându-și familia acolo.
La scurtă vreme după aceea, un vecin, domnul Syers, a venit în vizită cu doamna Buena Moon. El i-a spus bunicii că biserica lui se închina în a șaptea zi a săptămânii și s-a oferit să țină studii biblice la ea acasă. Bunica nu cunoștea biserica, dar a citit broșurile pe care domnul Syers le lăsase pentru ea. Apoi a cerut mai multe. Domnul Syers i-a dat niște cărți scrise de o doamnă pe nume Ellen White. Curioasă, bunica le-a citit și mai apoi a spus: „Pur și simplu, citind, mi-am găsit drumul către acea biserică.”
Pentru că nu putea conduce mașina, bunica mergea rareori la biserica aceea, care se afla la vreo 12-15 kilometri distanță de casa ei. În schimb, a început să țină servicii divine la ea acasă. Îi punea pe copii să iasă pe ușa din față și apoi să se întoarcă pe cea din spate, ca să facă să pară că era ceva timp între Școala de Sabat și serviciile divine. Aduna darurile, care erau puse deoparte pentru a-i fi înmânate prezbiterului local, atunci când acesta le vizita familia. Mai târziu, când copiii mai mari au început să conducă mașina, duceau familia la „adevărata” biserică. Bunicul nu a acceptat niciodată credința bunicii, dar le-a spus întotdeauna copiilor să asculte de mama lor, pentru că ea știe ce este cel mai bine. Toți copiii bunicii au rămas credincioși învățăturilor bisericii pe care mama lor le-a prezentat-o, mulțumită credincioșiei ei în Domnul.
Charlotte (Swanson) Robinson
