Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârși, limbile vor înceta, cunoștința va avea sfârșit. Căci cunoaștem în parte și prorocim în parte, dar, când va veni ce este desăvârșit, acest „în parte” se va sfârși. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci vom vedea față în față. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin. Acum dar rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea. (1 Corinteni 13:8-13)
La o conferință recentă despre misiune prin sănătate, autorul David Brooks, care a scris The Road to Character („Calea spre caracter” – n.tr.), ne-a relatat povestea unui văduv care i-a spus fiicei sale despre dragostea pe care i-a purtat-o soției lui, mama ei. Amintindu-și de soția lui, bărbatul văduv a descris dragostea lor ca doi copaci cu rădăcini care pătrund adânc în pământ și ramuri care înfloresc din belșug. Și, într-o zi, și-au dat seama că nu mai erau doi copaci, ci unul.
Sapă adânc în dragoste și vezi rădăcinile care cresc în pământ și se împreunează. Botaniștii ne spun că acei copaci care au rădăcini superficiale nu pot rezista în fața furtunilor. Dragostea propășește, legăturile se întăresc. Dragostea, bine înrădăcinată, rezistă la tot.
Mai rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Și cea mai mare dintre ele este dragostea. Dragostea, înrădăcinată și întemeiată în altruism și grija pentru ceilalți, propășește, devenind una. Două trunchiuri, vizibile pentru orice ochi. Florile sunt exuberante și extravagante. Rădăcinile, împreunate, se hrănesc unele pe altele.
Dragoste atât de glorioasă, încât toți să o vadă.
Două trunchiuri, un copac. Asta este dragostea.
Binecuvântează-mi casa cu dragostea care vine de la Tine!
Prudence LaBeach Pollard
