Carnea și inima pot să mi se prăpădească, fiindcă Dumnezeu va fi pururi stânca inimii mele și partea mea de moștenire.
Psalmii 73:26
Îmi place foarte mult personajul leului din filmul Vrăjitorul din Oz. „În căutarea curajului” este principalul lui motiv pentru care merge cu Dorothy să îl întâlnească pe Vrăjitorul din Oz, cunoscut în toată regiunea fictivă ca fiind cel care dă cele mai înțelepte hotărâri. Fără curaj, leul știe că el nu va putea funcționa niciodată la potențialul său maxim. Totuși, pe măsură ce povestea înaintează, vedem că ceea ce simte că îi lipsește deja are!
Și acum să ne întoarcem la anii 2000. Am fost invitată să vorbesc la un Mic Dejun cu Rugăciune în Soweto, Africa de Sud. „Vino să ne înveți!” a fost rugămintea lor. Soweto era centrul ascensiunii politice din 1976. Exact locul în care lua naștere dreptatea socială în inima și mintea tinerilor neînfricați și curajoși din acea țară, tineri care doreau să fie tratați cu demnitate și respect. Acest oraș important – cu amestecul său bogat de trecut, prezent și viitor care îți izbea privirea – mi-a tăiat răsuflarea. După ce am acceptat invitația, am închis telefonul și am stat în tăcere. Urma să am nevoie de mult curaj. Prin minte îmi trecea un gând: Ar putea fi acesta răspunsul la rugăciunea unei fete de șaptesprezece ani care se imagina slujind în Peru? Dar Africa de Sud este foarte departe de Peru! Totuși, la șaptesprezece ani am început să înțeleg că mi-aș putea exprima cererea în rugăciune și apoi să am încredere că răspunsul și momentul potrivit sunt în mâna Celui care m-a creat.
O anume anticipare, care vine ca urmare a meditației profunde, a început să izvorască în mine, înlocuind teama din invitația: „Vino și învață-ne” în Soweto. Probabil că nu aș predica sau învăța, ci mai degrabă mi-aș împărtășii experiențele personale – ale unei femei de culoare în America în tranziție, dar nu America de astăzi, ci cea din trecut. Știam cum este să fi marginalizat și neînțeles, îndoindu-mă de mine din cauza percepțiilor greșite ale altora. Și eu doream să fiu acceptată – nu pentru ceea ce conduceam, unde locuiam sau culoarea pielii mele. La fel ca acele femei, tânjisem să onorez o înțelegere cu mine, să las trecutul în urmă! În special trecutul personal. Doream să învăț arta iertării și accept acest astăzi nou cu ambele mâini ca să nu mai pierd nicio zi de mâine. Doar Dumnezeu ne dă curajul să facem acest lucru!
Gail Masondo
