În strâmtorarea mea strig către Domnul, și El îmi răspunde.
Psalmii 120:1, NTR
Îmi place să-mi încep ziua cu rugăciune, ca să fiu în momentul potrivit, la locul potrivit, pentru a fi o binecuvântare pentru copiii lui Dumnezeu. Este ca atunci când mergi pe un drum. Dumnezeu pune oamenii potriviți pe drumul nostru. Iar noi putem să alegem: fie să rămânem pe acea parte a drumului și să ajutăm; fie să traversăm pe partea cealaltă și să nu ajutăm. Parabola samariteanului milos din Luca 10:25-37 este un bun exemplu despre cum un „vecin” evreu este iubit de cineva de la care nu te aștepți să facă un asemenea gest, un samaritean aflat în trecere.
Privind la această relatare, un lucru interesant pentru mine este faptul că trei oameni au avut ocazia de la Dumnezeu să ajute pe cineva aflat în calea lor: un preot evreu, un levit și un samaritean. Preotul și levitul au trecut pe partea cealaltă a drumului, evitând să intre în contact cu bărbatul rănit. Aceasta a fost o decizie conștientă. S-au gândit: Nu! Nu îl voi ajuta! Samariteanul, în schimb, nu a trecut pe partea cealaltă a drumului. A ales să ajute, chiar în mod altruist. Ne gândim că el a știut că făcea ceea ce Dumnezeu ar fi vrut ca el să facă. Chiar și expertul în legile evreiești, care Îl întrebase pe Isus: „Cine este aproapele meu?”, a fost nevoit să recunoască – fără tragere de inimă – că samariteanul a fost „cel ce și-a făcut milă de el”. Acesta s-a oprit, s-a uitat și a intrat în legătură cu bărbatul rănit.
De curând, eu și prietena mea Rose ne-am hotărât să mergem cu bicicleta pe un drum de pământ. După ce am ajuns la destinație, ne-am petrecut timpul în apropierea unei cascade frumoase. Apoi, văzând că se apropie ploaia, am zis că ar fi bine să facem repede drumul înapoi. La un moment dat, ne-am întâlnit cu o femeie care alerga. Ea ne-a întrebat aproape strigând: „Ați văzut o fetiță?” Nu o văzusem. Un bărbat, care venea în urma ei, ne-a explicat cu respirația tăiată: „Fetița noastră a dispărut. Are nouă ani și este cam atât de înaltă [indicând cu brațul înălțimea fetiței]”.
„Vă vom ajuta să o căutați”, a reacționat Rose, „însă vreau mai întâi să merg la toaleta din vârful dealului.” Eu am continuat să pedalez în jos, spre baza dealului, în timp ce mă rugam și repetam făgăduința din Psalmii 120:1. La un moment dat, Rose s-a întors și mi-a povestit cu sufletul la gură: „Pe măsură ce mă apropiam de toaletă, am auzit dinăuntru o voce de copil care cânta. Am descoperit că era fetița care dispăruse!” Pentru că eu și Rose ne-am oprit, am ascultat și am intrat în legătură cu părinții aflați într-o situație disperată, Dumnezeu S-a folosit de rugăciunile și interacțiunea noastră cu acești „semeni” pentru a reuni o familie. Iar nouă nu ne-a păsat că ne-am udat până la piele din cauza ploii.
Diane Pestes
