Căci El a potolit setea sufletului însetat şi a umplut de bunătăţi sufletul flămând.
Psalmii 107:9
Mi-am luat în grabă puloverul roșu și m-am întors în holul bisericii ca să-i găsesc pe mama și pe tata. Nu i-am văzut nicăieri nici pe ei, nici pe frățiorul meu, Henry. Am trecut pe lângă oamenii care așteptau să vorbească cu pastorul, la ieșire, pentru a-i căuta în curtea bisericii.
M-am uitat peste tot. Mașina nu era acolo. Mama și tata plecaseră! Mi-am strâns puloverul la piept și m-am grăbit să mă întorc în biserică. Ușa era închisă, am împins-o și am deschis-o suficient ca să arunc o privire înăuntru. L-am văzut pe Henry stând împreună cu familia Anderson! Am alergat la el. Văzându-mă, doamna Anderson mi-a explicat: „Jeanie, mama ta a trebuit să meargă la spital. Tu și Henry veţi sta cu noi.”
Ne-au făcut un tur al casei, apoi au pregătit cina. În timp ce mă spălam, mi-am reținut lacrimile înainte ca să observe cineva. Aici era altfel – frigider, apă la robinet și acoperiș fără găuri, însă nu era casa mea. Deși familia Anderson a fost bună cu noi, iar cei doi copii au încercat să ne înveselească, eu am rămas însingurată și tristă. Nu voiam să mă joc sau să mă plimb. Nu voiam să mănânc. Doream doar să merg acasă.
Într-o zi, doamna Anderson m-a chemat: „Tatăl tău e la telefon, vino să vorbești cu el.” Pentru că nu mai vorbisem niciodată la telefon, am ezitat puțin. După ce tata mi-a spus că va veni curând să ne ia, nu am mai auzit nimic altceva.
În sfârșit, într-o seară, doamna Anderson ne-a chemat: „Tatăl vostru este aici!”
Mama era încă în spital, însă tata și-a luat liber de la serviciu ca să stea acasă cu noi câteva zile. În drum spre mașină, tata ne-a amintit de arcurile rupte care ieșeau din scaunul mașinii. Pe drum, vântul care bătea prin fereastră m-a făcut să adorm. Când s-a oprit mașina, m-am trezit în lumina caldă a apusului de soare.
Bucuroși să fim acasă, am stat lângă soba de fontă ca să ne încălzim. Mirosul care venea din bucătărie ne gâdila pe la nas. Curând, tata ne-a adus să mâncăm terci de ovăz cu stafide. Apoi a făcut pâine toast, lipind feliile de pâine pe suprafața încălzită a sobei. Eram, în sfârșit, acasă!
Curând, Domnul Isus va veni să-Și ia copiii acasă, acolo unde îi va întâmpina cu un bun venit călduros: „Îmi vei arăta cărarea vieţii; înaintea feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice în dreapta Ta” (Psalmii 16:11). Acasă, în căminul ceresc!
Jeanne B. Woolsey
