… El Îşi aduce pururi aminte de legământul Lui.
Psalmii 111:5
Există un cântec din copilărie de care îmi aduc aminte, cu un refren repetitiv, care sună cam așa: „Oh, oh, oh, ce a făcut El pentru mine!” Dacă memoria mă ajută, se încheie cu: „Nu voi uita niciodată ce a făcut El pentru mine!” Mi‑am amintit de acest cântec atunci când mi-am revizuit viața, în special ultimii șaisprezece ani, cu pauză în septembrie 2005.
Septembrie 2005: făcusem o tomografie și primisem, între timp, rezultatul. În sfârșit, soțul meu, restul familiei mele și eu puteam să respirăm ușurați – cancerul de colon pentru care ne rugasem bătuse în retragere prin mila Mântuitorului meu iubitor și grija soțului, a fiilor și a familiilor lor, a medicilor și a minunaților prieteni.
La câteva luni după primirea veștii celei bune, m-am adresat din nou chirurgului nostru și i-am solicitat o inversare a colostomiei. Timp de opt luni avusesem un „ghimpe” care îmi amintea că trupul meu nu funcționează normal. Totuși, îmi păstrasem speranța că, într-o zi, toate se vor termina și voi putea să mă întorc la viața normală.
Chirurgul meu nu a recomandat o inversare. „Cred că păstrarea colostomiei va fi mult mai puțin problematică decât o inversare”, mi-a spus el. Nu mi-am putut imagina viața, postinversare, și nici nu am cerut detalii. În cele din urmă, chirurgul a onorat cererea mea. A efectuat procedura, cu condiția să-mi asum responsabilitatea cu privire la ce putea interveni.
Chirurgul meu a fost parțial corect. Aceste lucruri care pot fi etichetate ca problematice le numesc provocări, nu probleme. Trăiesc zilnic aceste provocări, și uneori îmi ocupă toate ziua – și locul în care îmi petrec cea mai mare parte din viață este acasă. Totuși, mă gândesc din nou la cuvintele cântecului: „Ce a făcut El pentru mine” și continuă să facă pentru mine. Pentru orice provocare ivită pe cărare Dumnezeu a venit cu o soluție, o soluție care să-mi permită să las confortul de acasă și chiar să mă aventurez ocazional în afara casei.
Peste ani, am fost binecuvântată cu venirea pe lume a șase nepoți, un lucru remarcabil, dată fiind apropierea mea atât de strânsă cu moartea. Chirurgul mi-a spus la un an după recuperarea mea că nu a crezut niciodată că voi supraviețui. Detaliile lucrării pe care a făcut-o Dumnezeu pentru mine în această călătorie, în mijlocul tuturor provocărilor, sunt uimitoare. Nu voi uita niciodată ce a făcut El pentru mine!
Marea I. Ford
