Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.
Psalmii 23:4
Acum, când scriu aceste rânduri, suntem prinși în chinurile unei pandemii. COVID-19 ne-a dat lumea peste cap și a schimbat pentru totdeauna modul de relaționare dintre noi. Am fost acasă, în Jamaica, până pe 30 martie 2020, dar simțământul datoriei și al responsabilității m-a determinat să părăsesc adăpostul familiei mele și să mă îndrept, singură, spre statul New York, epicentrul pandemiei. Sunt asistentă medicală și moașă. M-am programat să lucrez toată luna aprilie. Nu m-a lăsat inima să-mi anuleze schimburile la serviciu și să-mi las colegii din prima linie, cu personal redus și în plină pandemie. Mă gândesc ce simt cei care se angajează să meargă la război, în ciuda faptului că știu că această decizie le poate modifica viața iremediabil. Plecasem de acasă fără să știu când mă voi întoarce la familia mea sau dacă măcar îi voi mai vedea vreodată. Plecasem știind că sora mea, cu care locuiesc atunci când sunt în Statele Unite, va fi extrem de expusă și va putea contracta acest virus. Teama îmi dăduse dureri de cap cu multe zile înainte de sosirea mea, însă pur și simplu simțeam că nu am de ales.
Într-o zi, la puțin timp după reîntoarcerea la lucru, am devenit atât de neliniștită încercând să nu-mi contaminez lucrurile personale, încât mi-am încuiat cartea de identitate în dulapul de la serviciu, fără să realizez pe moment că cheia de la dulap era prinsă de cartea de identitate. În aceeași zi, am aflat că sora mea fusese testată pozitiv la COVID-19. Din fericire, nu avea simptome, dar iată-mă întrebându-mă dacă și eu aș fi fost pozitivă și aș fi adus boala. Ziua aceea a fost într-un fel „pierdută”. Incapabilă să funcționez, am plecat la serviciu mai devreme.
Experiența m-a dus în punctul în care am realizat că orice efort uman de a mă proteja de acest flagel este zadarnic. Pentru a supraviețui și funcționa la cel mai bun nivel al meu, este necesar să mă încred în Dumnezeu, care l-a ajutat pe David să aștearnă cuvintele din textul de mai sus. Este un text pe care îl citez adesea în sezonul de gripă, atunci când colegi și pacienți infectați tușesc în jurul meu. Acum, mai mult decât oricând, trebuie să cităm acest text, să-l repetăm, să credem în el și să-l trăim.
Mă rog ca aceia care citesc aceste rânduri să fi trecut nevătămaţi prin această pandemie. Poate că am pierdut prieteni şi apropiaţi, dar Dumnezeu – chiar și atunci când umblăm prin valea umbrei morții – continuă să ne mângâie și să ne conducă cu toiagul și nuiaua Sa.
Mă rog ca El să vă binecuvânteze cu îndurarea, mângâierea și protecția Lui.
Raylene McKenzie Ross
