Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.
Exodul 20:12
Sallie Mozelle a mers la odihnă în luna a șaptea, a celui de-al 103 an de viață. Mama fusese pentru mine o companie constantă. I-am admirat agerimea, bucuria și spiritul generos, așa că a fost o încântare să-i luminez fiecare zi cu dragostea mea. Zâmbetul ei era contagios. Călătorise pretutindeni cu familia noastră. Împărțeam totul, în special materiale de lectură creștină. A fost cu adevărat cea mai bună prietenă a mea. Nu-mi puteam imagina viața fără ea. L-am rugat adesea pe Dumnezeu să ne ajute să fim împreună când „clipa despărțirii” se va apropia. În timpul petrecut împreună în călătoria cu mașina, mă uitam adesea la ea, pe scaunul pasagerului, observându-i bucuria, ascultând-o vorbind, în timp ce căutam să tezaurizez acel moment în arhivele mele mintale. (Am scris chiar și un devoțional, „Cinstindu-ne părinții”, care a fost inclus în culegerea de devoționale din 2009, intitulat „Sanctuarul”.)
La acea vreme, mama avea nouăzeci și trei de ani, locuia singură, era independentă și ducea o viață împlinită. Am vizitat-o de câteva ori după orele de serviciu, pentru a o ajuta la treburi casnice, la nevoi personale și la diverse programări. Apoi, la vârsta de nouăzeci și nouă de ani, mi-am dat seama că venise timpul să locuiască împreună cu mine și soțul meu. Tranziția a avut provocările ei, pentru că în acea perioadă și mătușa mea, Anni Bell, locuia cu noi. Trebuiau făcute modificări uriașe. Numai prin harul lui Dumnezeu, toate au mers bine, potrivit voii Sale.
Pentru că sănătatea mamei mele s-a degradat, am încercat să văd dacă mătușa mea, care locuia cu noi de șapte ani, se putea întoarce aproape de familia ei. Era o decizie dificilă. M-am rugat încontinuu, cerându-I lui Dumnezeu îndrumare, întrucât atât mătușa mea, cât și mama aveau nevoie de atenția mea neîmpărțită. Am crezut că dacă voia ca mătușa mea să se mute, Dumnezeu va interveni. În acea vreme încă lucram în afara casei, iar stresul a fost factorul major, deși voiam să aduc bucurie și uneia, și celeilalte. Dumnezeu a călăuzit în așa fel lucrurile, încât mătușa mea s-a mutat cu bine aproape de celelalte rude ale ei.
Apoi, într-o dimineață rece, dar strălucitoare de decembrie, mama mea a plecat din lumea această, adormind într-o odihnă plină de pace. Ținându-i mâna, I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru ea. Nu mi-aș fi putut imagina viața fără ea, dar, vedeți, Dumnezeu mi-a dat pacea care întrece orice pricepere, pacea pe care nu o cunoscusem niciodată. Tatăl nostru ceresc va face la fel și pentru voi.
Sylvia Giles Bennett
