Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat.
Romani 5:5
După o lungă călătorie cu mașina într-un trafic infernal și după o noapte de nesomn, cu gândul la ce va veni, am ajuns în sfârșit la destinație. Urma să particip la o cursă de rafting pe râu, pentru prima dată! Vremea era perfectă. Pe cerul albastru din Carolina se plimbau în voie nori albi, vaporoși și peste toate trona un soare strălucitor. Eu și prietenii mei ne-am urcat pe plută și, pleosc, în apă! Am pornit zburând parcă – uneori parcă eram imponderabili – purtați pe cursul apei învolburate. Râsetele, stropi de apă și puțina îngrijorare au umplut văzduhul, în timp ce încercam să navigăm printre vâltori. La sfârșit, doar o întrebare a rămas – când voi mai putea face asta încă o dată? Viața nu putea fi mai bună decât atât.
Apoi…, soțul meu, cu care fusesem căsătorită paisprezece ani, a ieşit din viaţa mea în mod traumatizant şi neaşteptat. Dar… de bună voie. Vâltorile pe care cândva le anticipam cu încântare, păreau acum periculoase, amenințătoare. În timp ce încercam să navighez pe râu cu o singură vâslă, provocările pline de adrenalină și distracție de altădată se ridicau acum ca niște umbre uriaşe, întunecându-mi orizontul. Pluta mea se răsturnase, aruncându-mă, în apa agitată și rece ca gheața, fără prea multe explicaţii şi ceremonii.
Am suspinat adânc atunci când s-a năpustit peste mine violent primul val. Singurul meu instinct conștient a fost să evit să mă las spulberată de stâncile ascunse – audierile pentru custodie, onorariile pentru avocați, necesitatea mutării, izolarea, singurătatea, pierderea prietenilor, debusolarea – care m-au lovit fără milă și, aparent, la nesfârșit. La intervale neregulate, cu părere de rău, râul mai slăbea strânsoarea, iar eu trăgeam în grabă și cu nesaț o gură de aer salvator înainte de a fi trasă înapoi, în apa învolburată.
Nu știu de ce am ajuns aici, zvârcolindu-mă, luptându-mă să observ lumina care indică direcția, prin apele înspumate, spre suprafață, spre supraviețuire. Nu știu dacă voi reuși să ajung pe malul râului și să fiu capabilă să merg înapoi, la punctul de plecare, sau voi continua să fiu măturată și, în cele din urmă, aruncată în cascadele ce se ițesc la orizont. Multitudinea de necunoscute este copleșitoare. Dar ceea ce știu este că Dumnezeu știa că asta se va întâmpla. El continuă să aibă un plan pentru mine, un plan care îmi dă o speranță și un viitor (vezi Ieremia 29:11). Așa că între fiecare respirație scurtă câștigată cu greu și lupta de a mă agăța de această speranță aparent derutantă, această făgăduință hrănește mica sămânță de muștar a credinței mele. Și, pentru moment, este suficient.
Charmaine Houston
