Înalţă-mi mărimea mea, întoarce-Te şi mângâie-mă din nou!
Psalmii 71:21
Stătea pe marginea terenului, aranjându-și echipamentul și trăgând de tricou. În mod clar, nepotul meu de șapte ani avea emoții.
Era primul meci de fotbal din sezon. Pe deasupra, era primul meci de fotbal în care el juca vreodată, și, din cauza unei vacanțe și a unei probleme de comunicare, membrii echipei nu se antrenaseră niciodată împreună.
Deodată, o antrenoare s-a îndreptat către el. S-a aplecat ca să fie la nivelul lui. „Derion, joci fotbal anul acesta! Asta este super!” El a dat din cap serios; ochii încă îi erau temători. „Să îți dau câteva indicații”, s-a oferit antrenoarea, punându-i mâna pe umăr. El și-a îndreptat spatele, s-a uitat la ea serios și i-a ascultat instrucțiunile.
„Acum”, i-a spus, „mergi la coechipierii tăi!” Au bătut palma și el a alergat pe teren, tricoul portocaliu strălucind în soarele de vară.
Antrenoarea a zâmbit, s-a întors și a strigat: „Echipa mea – echipa albastră – veniți încoace! Haideți să vorbim!”
Nu era antrenoarea lui Derion! Era antrenoarea celeilalte echipe, dar și-a luat timp să construiască încrederea unui băiețel care se confrunta cu un moment important.
Sunt o bunică care locuiește la distanță și nu am putut vedea prea multe meciuri în acea vară, dar, când am ajuns acasă la nepotul meu, în decembrie, el m-a întâmpinat cu un zâmbet entuziasmat:
– Vrei să îmi vezi medalia de la fotbal?
– Sigur că da! Cum s-a descurcat echipa ta? l-am întrebat.
– Nu am câștigat niciun meci – nici măcar unul!
– Vei mai juca fotbal anul viitor?
A râs și mi-a răspuns:
– Sigur că da!
Din răspunsul lui era clar că membrii echipei se simțiseră foarte bine. Și-au dezvoltat abilitățile, au învățat munca în echipă și le-a crescut încrederea. Poate că nu au câștigat niciun meci, dar antrenorii s-au asigurat că au experimentat multe victorii.
autor: Denise Dick Herr
