Și femeia a plecat… și fața ei n-a mai fost aceeași.
1 Samuel 1:18
Stâlpul de marmură netedă se simțea rece pe spatele ei. Veranda acoperită îi oferea un adăpost împotriva potopului de picături care cădeau. Dar femeia nu ținea cont de ploile exterioare, atât de concentrată era pe valul interior în creștere care amenința să spargă fațada atent construită și care îi trăda fragilitatea.
Se grăbea acum, căutând frenetic un colț ascuns, departe de batjocura care îi răsuna în urechi, departe de pulsul narativ din interiorul ei, care ricoșa în jurul inimii ei: stearpă, blestemată, respinsă. Dorea un loc, orice loc, în care să își expună visurile frânte Celui care avusese grijă de familia ei în trecut. Cât de hotărâtă era ea în timp ce își susținea cauza, elaborându-și cu seriozitate promisiunile, numai dacă Dumnezeu ar fi auzit și i-ar fi răspuns la rugăciunile ei așa cum a făcut-o pentru atât de mulți alții!
Cât de asemănătoare suntem uneori cu Ana! Țesem o povestire interioară bazată pe pierderi externe și pe circumstanțe aparent fără speranță. Ne consolidăm apărarea care ne permite să invocăm zâmbete lipsite de bucurie și să ne prefacem că suntem foarte ocupate, în timp ce căutăm cu disperare un loc unde să ne ascundem, o oportunitate de a renunța la prefăcătorie în prezența Celui care ne iubește și ne cunoaște cel mai bine.
Totuși, în loc de tăcerea cu care se obișnuise când Îl căuta pe Dumnezeu, Ana a auzit încă o mustrare: „Până când vei fi beată?” Răspunsul ei bâlbâit: „…eu sunt o femeie care suferă în inima ei!” au fost singurele cuvinte care i-au ieșit de pe buzele ei tremurânde. Probabil că Dumnezeu a imprimat în inima lui Eli adevărata natură a acestui schimb de replici, iar el a văzut-o în cele din urmă. Înfricoșată, așteptând o judecată continuă, Ana a auzit cuvinte care au potolit lacrimile ce amenințau să se alăture celor care îi curgeau deja pe față. „Du-te în pace, și Dumnezeul lui Israel să asculte rugăciunea pe care I-ai făcut-o!” Ana și-a demonstrat încrederea că Dumnezeu îi ascultase rugăciunea și acționase conform promisiunii date, fără să existe vreo dovadă a împlinirii acesteia.
Doamne, ajută-mă să cred că Tu auzi rugăciunea mea chinuită! Indiferent cu ce mă confrunt, nu este sfârșitul poveștii mele. Și eu pot zâmbi cu adevărat, știind că pot avea încredere în Tine, Autorul poveștii mele de viață, pentru a umple paginile vieții mele cu mărturii ale bunătății Tale.
autor: Charmaine Houston
