Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi facă-se nu voia Mea, ci a Ta.
Luca 22:42
Isus, Maestrul învățător, i-a învățat pe ucenicii Săi un nou mod de a se ruga. Dar El a făcut mai mult decât să-i învețe să se desprindă de formele în care căzuseră. Prin cuvintele „Tatăl nostru”, El a zugrăvit un portret al lui Dumnezeu ca Tată. Cât de mult trebuie să se fi chinuit ei să înțeleagă panorama care se desfășura în fața lor! Elohim este Tatăl nostru! Iar noi suntem copiii Săi adorați!
Ei uitaseră de dragostea Lui. Fusese îngropată sub minuțiozitatea cerințelor stabilite de om timp de secole. Isus a venit să schimbe acest lucru și, în darul suprem al Iubirii, o cruce îmbibată de sânge a fost ridicată, înfiptă în pământ, iar Mielul lui Dumnezeu a fost sacrificat pentru toți. Dar, înainte de a merge la Calvar, Isus a mers în grădina Ghetsimani. Ucenicii au recunoscut-o ca fiind unul dintre locurile Sale preferate pentru a Se ruga. În această noapte însă, părea să existe o disperare, o urgență, în nevoia Lui de a Se ruga. Suferind o agonie incomensurabilă, Maestrul le-a cerut să se roage. Și au făcut-o până când au adormit. Nu au observat niciodată că sângele Său picura pe pământul unde zăcea întins în agonie. În timp ce se răsucea de durere, o rugăciune a izbucnit ca smulsă din inima Lui: „Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine!” (Luca 22:42).
În acea singură frază agonizantă, Isus a dezvăluit cum să ne rugăm dintr-un loc al disperării și al durerii. Suntem atât de familiarizați cu ritmul blând al Rugăciunii Domnești. Îi învățăm cuvintele ei pe copiii noștri. Îi punem o melodie și o cântăm în ocaziile de închinare. Ne agățăm de ea atunci când trecem prin vale și ne bucurăm că, într-o zi, Împărăția, puterea și gloria Lui vor dăinui pentru totdeauna! Dar în rugăciunea din Ghetsimani, Isus ne arată cum să ne rugăm atunci când viața ne-a zdrobit. Cerând ca paharul suferinței să fie îndepărtat, sinceritatea strigătului lui Isus ne învață că și noi putem fi la fel de sinceri. Putem să venim în siguranță înaintea Lui, cu inima zdrobită, cu inima deschisă, și să ne rugăm imperfect, impertinent și nepotrivit Celui pe care Îl numim Tată. Oare există o altă cale, mă întreb, de a ajunge la locul de predare deplină?
Fără rugăciunea din Ghetsimani, nu ar fi existat niciun strigăt de victorie: „A înviat!” în duminica Învierii. Când suntem frânți de durere, să ne rugăm ca Isus și să ne încredințăm iubirii Tatălui nostru. Autenticitatea poate forma puntea dintre zdrobirea noastră și predarea deplină. Predă-te Lui astăzi! El este doar la o bătaie de inimă distanță.
Karen Pearson
