Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic.
Iacov 1:2-4
Am avut privilegiul de a avea grijă de mama mea, care suferea de demență. Ea a dezvoltat apoi boala Parkinson și ne-am confruntat cu multe provocări pe parcursul acestei călătorii dificile, cu căderile ei aparent nesfârșite. La vârsta de nouăzeci și cinci de ani, ea a adormit în Isus, în septembrie 2015. Prin această experiență, am învățat multe lecții neprețuite. Deși o iubisem întotdeauna pe mama mea, am învățat să i-o arăt mai mult decât o făcusem până atunci. Am învățat răbdarea, empatia și compasiunea. Faptul că am fost îngrijitoarea ei m-a învățat umilința și toleranța. Încă învăț să controlez furia și să iert. În plus, am fost beneficiara recunoscătoare a unei prietenii și a unei generozități autentice.
Cel mai important câștig al meu însă a fost dezvoltarea mea spirituală. Împărtășirea gândurilor mele cu alți creștini m-a lăsat încurajată și binecuvântată. Uneori, în momentele când creuzetul se încingea și mă simțeam încolțită, Îl întrebam pe Dumnezeu: „De ce?” Refuzam să cred, ca și prietenii lui Iov, că Tatăl nostru iubitor o pedepsea pe mama mea. Pe măsură ce am strigat către El, m-am rugat mai serios și chiar m-am certat cu El uneori, viața mea de rugăciune s-a adâncit și s-a maturizat. Fiecare moment de răscruce îmi amintea de dependența mea de Dumnezeu și am devenit mai hotărâtă să-L slujesc.
Deși sunt tristă că am pierdut-o și că a trebuit ca ea să sufere pentru ca eu să învăț, mă bucur că suferința ei a luat sfârșit și că am avut înțelepciunea și flexibilitatea de a învăța aceste lecții. Acum mă străduiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să fiu o persoană mai bună, astfel încât suferința ei să nu fi fost în zadar.
Cu toate acestea, întrebările persistă în mintea mea. A fost aceasta pentru binele mamei mele? Sau Dumnezeu a văzut drumul pe care mă îndreptam și a folosit această experiență pentru a mă trage înapoi? Atunci nu ar fi trebuit să fiu eu cea care să sufere? A fost experiența mea doar pentru a mă pregăti să-i ajut și să-i sprijin pe alții care trec prin încercări similare? Cu ajutorul lui Dumnezeu, vreau ca, la revenirea lui Isus, să fiu ridicată în văzduh pentru a mă întâlni cu El, iar acestea vor fi primele întrebări pe care I le voi pune.
Dacă treci printr-o experiență similară, te rog să ții minte că nu ești singură! Și amintește-ți întotdeauna: „Bucuria vine dimineața” (Psalmii 30:5, trad. NKJV).
Cecelia Grant
