Pot totul în Hristos, care mă întăreşte. (Filipeni 4:13)
Nelson Mandela a spus: „Totul pare imposibil, până când reuşeşti!” Multe lucruri par imposibil de realizat pentru noi, însă, dacă vom reuşi să ne cunoaştem capacităţile, să ne cristalizăm obiectivele şi să ne punem încrederea în Hristos, vom putea să ne bucurăm de realizarea imposibilului.
După doisprezece ani de la Simfonia a VIII-a, numită şi Mica simfonie, pe 7 mai 1824, la Viena, a avut loc premiera ultimei simfonii a lui Ludwig van Beethoven – Simfonia a IX-a. Influenţat de contextul socio-cultural al vremii, Beethoven a compus această simfonie ca un imn al bucuriei şi al înfrăţirii omenirii, al păcii şi iubirii între oameni.
Surprinde şi astăzi tonul pozitiv al simfoniei, în contrast cu starea în care se afla muzicianul (distrus de boală şi hărţuit de necazurile familiale), precum şi măiestria cu care un compozitor surd a reuşit să lase posterităţii una dintre cele mai grandioase creaţii simfonice ale muzicii universale. Cu greu reuşim să ne imaginăm că o creaţie muzicală cu asemenea încărcătură şi profunzime ne-a fost dăruită de cineva căruia i se luase simţul vital pentru un muzician – auzul.
Se spune că, în seara premierei, în timp ce publicul aplauda, unii plângeau. Oamenii aruncau pălării şi batiste, ovaţionându-l pe marele compozitor. În această atmosferă, interpreta Caroline Unger l-a întors pe Beethoven spre sală şi i-a arătat mulţimea. El nu a auzit aplauzele şi uralele, însă a putut vedea manifestările de apreciere. Şi i-au fost de ajuns.
Delia Rădoi, Ploieşti
