Ochi care aud, mâini care vorbesc
Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca fi cum nu ai fi primit? (1 Corinteni 4:7)
În timpul vieţii lui Helen Keller, preşedintele SUA i-a acordat unul dintre cele mai înalte onoruri civile. Viaţa ei vorbeşte despre puterea unui Dumnezeu care poate depăşi orice limită a neputinţelor noastre. „Singurul lucru mai rău decât să fii orb este să ai vedere, dar să n-ai viziune” (H. K.). Aşază astăzi neputinţele tale în mâinile lui Dumnezeu!
Istoria lui Helen Keller este o istorie a neputinţei, a neputinţei care poate totul, pentru că, dincolo de limitele omeneşti, există un Dumnezeu care poate face minuni.
Helen Adam Keller s-a născut în 27 iunie 1880, în Tuscumbia, Alabama. Un copil sănătos şi frumos care promitea mult, la numai 19 luni contractează o boală febrilă în urma căreia rămâne cu dizabilităţi auditive şi vizuale.
Helen căuta să se exprime prin semnale cu mâinile, dar, neputând fi înţeleasă, izbucnea adesea în accese de furie. Mâinile refuzau să înţeleagă, ochii refuzau să prindă nuanţa, până când o tânără cu răbdare de înger, Anne Sullivan Macy, a ajutat-o să înţeleagă primele noţiuni de viaţă. Dacă lucrurile practice erau mai uşor de înţeles, cum puteau fi exprimate însă iubirea, candoarea, bunătatea, gingăşia?
Există în sufletul omului resurse nebănuite pentru a înţelege codul dragostei. Cel care a creat urechea să audă, ochiul să vadă şi mâna să atingă a aşezat lucrurile în ordine în viaţa acestei copile. Cu o voinţă de nestăvilit, Helen Keller a fost prima surdomută care a absolvit colegiul şi a devenit scriitoare. Ea le-a oferit cititorilor o perspectivă despre cum a simţit lumea fără să o vadă şi să o audă.
Valeria Mitroi, Craiova
