Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă. (2 Timotei 1:7)
Cunoscătorii în materie de fotbal ştiu bine că Zinedine Zidane a fost unul dintre cei mai buni jucători din istorie. Pelé l-a inclus pe lista lui cu cei mai mari jucători în viaţă. El a câştigat titlul de cel mai bun jucător din lume în 1998, 2000 şi 2002. În 1998, echipa lui a câştigat Cupa Mondială. În 2004 a fost ales cel mai bun fotbalist european din ultimii cincizeci de ani. În 2006, fiind căpitanul selecţionatei franceze, a anunţat că după jocurile de la Campionatul Mondial din Germania urma să se retragă din activitatea sa de jucător. Putem afirma fără să greşim că Zidane a avut o carieră foarte reuşită.
Dar haideţi să facem un salt înapoi în timp şi să ne oprim pe stadionul olimpic din Berlin, unde erau adunaţi aproape şaptezeci de mii de spectatori. Franţa şi Italia disputau finala Cupei Mondiale. La şapte minute după lovitura de începere, Zidane înscrie un gol care aduce echipa sa în avantaj de 1-0. Douăsprezece minute mai târziu, Italia egalează şi în următoarele nouăzeci de minute scorul rămâne egal. Împătimiţii fotbalului ştiu că prezenţa lui Zidane era esenţială pentru francezi. Ajunşi în prelungiri, scorul rămâne neschimbat. Acum s-a ajuns într-unul din acele momente în care fiecare jucător trebuie să demonstreze că organismul lui este de fier. Spectatorii îl privesc pe Marco Materazi, care pare să aibă un schimb de cuvinte nu tocmai politicos cu Zidane. Oare ce îşi spun? Noi nu ştim nimic, dar francezul, nemaiputându-şi stăpâni furia, îl loveşte violent pe jucătorului italian cu capul, direct în piept. Observând cele petrecute, arbitrul italian, Horacio Elizondo, scoate cartonaşul roşu şi îl elimină pe Zidane din joc.
Incredibil! În cel mai important moment din viaţa lui, Zidane s-a dovedit incapabil de a se stăpâni, şi acea „lovitură de cap” a aruncat un con de umbră asupra a ceea ce putea fi un final glorios de carieră pentru jucătorul francez. Lecţia este foarte clară: un moment de furie ne poate ruina obiectivele noastre cele mai preţuite şi poate arunca pe fereastră ani întregi de eforturi. Să urmăm deci sfatul lui Solomon: „Cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi” (Proverbele 16:32). Stăpânirea de sine, chibzuinţa, este atât de importantă, încât Pavel spune în versetul pentru această zi că Dumnezeu este cel care ne-o dă. Dacă şi tu ai nevoie de aceasta, El este gata să ţi-o ofere.
#stăpâniredesine
