Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut […] ca să căpătăm înfierea. (Galateni 4:4,5)
În ziua botezului meu, pe 28 martie 1992, predica din acea ocazie a fost ţinută de pastorul Robert S. Folkenberg, pe atunci preşedinte al Conferinţei Generale. În acea zi, pastorul Folkenberg a povestit o ilustraţie pe care încă mi-o aduc aminte foarte viu, chiar şi după mai bine de douăzeci de ani.
Un grup de pompieri îşi dădeau toată silinţa pentru a stinge un incendiu ale cărui flăcări violente devorau o casă. Dintr-odată, de la o fereastră de la etajul al doilea a apărut un copil de cinci ani. Părinţii au murit în incendiu, iar scările care duceau la etaj erau distruse de foc. Copilul părea iremediabil condamnat la moarte. Totuşi, un trecător, văzând scena, a urcat la etajul al doilea de-a lungul unei ţevi metalice încălzită de flăcări, a intrat în cameră şi a salvat copilul.
Un an mai târziu, oamenii se luptau într-un tribunal pentru adopţia băiatului. S-au prezentat diverşi candidaţi, expunând motivele pentru care meritau să fie părinţii adoptivi ai băiatului. Medici, profesori, avocaţi, infirmiere, toţi erau gata să-l primească, dar copilul refuza să meargă cu ei. În timpul dezbaterii, un bărbat a intrat în sală şi a spus:
– Doamnă judecător, vreau să adopt acest copil. Nu sunt bogat, nu sunt de profesie, dar aş vrea să-l înfiez.
Judecătoarea l-a privit şi i-a spus:
– Dacă aţi venit până aici trebuie să aveţi şi un motiv bun să credeţi că meritaţi ca adopţia să vă fie acordată.
Omul, cu lacrimi în ochi, s-a mulţumit doar să arate mâinile sale arse, apoi a adăugat:
– Aici sunt dovezile iubirii mele pentru acest copil.
Când l-a văzut, băiatul l-a recunoscut, l-a îmbrăţişat cu tandreţe şi a cerut să plece cu cel care şi-a sacrificat viaţa pentru a-l salva.
Acum mai bine de două mii de ani, prin moartea Sa pe cruce, prin mâinile Sale străpunse pentru noi, Hristos a câştigat dreptul pentru a ne adopta ca şi copii ai Săi. Ne-a scăpat de focul veşnic.
#suntcopilalluiDumnezeu #Dumnezeum-aînfiat
