Au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul, chinuiţi, au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului. – Evrei 11:37-38
Shakespeare spunea: „Eretic este cel care face focul, nu cel care arde în el” (Poveste de iarnă, 2.3). Acest lucru a fost mai mult decât evident atunci când Cain l-a ucis pe fratele lui, Abel (Gen. 4:1-15), dar şi în alte cazuri asemănătoare (Evr. 11:30-38), inclusiv martirii valdenzi.
Încercările repetate de a-i forţa pe valdenzi să se conformeze catolicismului au eşuat. Astfel că, pe 23 aprilie 1655, un general, în cel mai brutal masacru, a curmat vieţile a peste 1.700 de valdenzi în Piemont. Acest genocid a generat o reacţie negativă în întreaga Europă. De parcă nu era suficient, pe 31 ianuarie 1686, Ducele de Savoia a ordonat distrugerea tuturor bisericilor valdenze şi a poruncit ca toţi locuitorii acelei văi să se lepede în public de ereziile lor, sub ameninţarea pedepsei cu moartea şi cu exilul. Dar ei au rămas credincioşi, în ciuda ameninţărilor repetate.
Ellen White explică: „Deşi persecutaţi şi alungaţi din casele lor, ei au studiat cu conştiinciozitate cuvântul lui Dumnezeu şi au trăit la înălţimea luminii care strălucea asupra lor. Când bunurile le-au fost luate şi casele le-au fost arse, ei au fugit în munţi şi acolo au îndurat foame, oboseală, frig şi lipsuri. Dar cei risipiţi şi fără casă îşi uneau vocile în cântece şi laude la adresa lui Dumnezeu, pentru că erau consideraţi vrednici de a suferi în numele lui Hristos. Ei se încurajau şi se îmbărbătau şi erau recunoscători pentru refugiul lor sărăcăcios. Mulţi din copiii lor s-au îmbolnăvit şi au murit din cauza expunerii la frig şi pentru că au suferit de foame; dar nici pentru o clipă nu s-au gândit părinţii lor să renunţe la credinţa lor. Ei preţuiau dragostea şi favoarea lui Dumnezeu mai presus de orice tihnă şi bogăţie lumească. Ei erau mângâiaţi de Dumnezeu şi, cu o speranţă plăcută, priveau înainte spre recompensă” (Review and Herald, 12 februarie 1880).
Nu uita că doar o religie pentru care merită să mori este o religie pentru care merită să trăieşti! Fie ca exemplul uimitor al valdenzilor de curaj şi credincioşie faţă de Dumnezeu să inspire şi viaţa noastră religioasă.
