Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. – Apocalipsa 13:3
Autorii adventişti au văzut împlinirea versetului din Apoc. 13:3 de către sistemul ecleziastic roman, şi nu de papa ca individ. Revoluţia Franceză şi războaiele napoleoniene au fost o provocare pentru Biserica Romano-Catolică. În 1798, Papa Pius al VI-lea a fost închis de trupele franceze şi luat în captivitate. Timp de mai bine de 130 de ani, papalităţii i-a fost luată temporar autoritatea ei. Dar „rana de moarte” a fost vindecată în mare parte în 11 februarie 1929, când cardinalul Pietro Gasparri şi Benito Mussolini au semnat tratatul de la Lateran, stabilindu-se că oraşul Vatican este un stat independent şi recunoscându-l pe papa ca fiind capul statului. Influenţa politică a papalităţii a fost întărită în 1984, când preşedintele Ronald Reagan şi papa Ioan Paul al II-lea au stabilit relaţii diplomatice formale între Statele Unite şi Sfântul Scaun. În cartea lui, The Keys of This Blood: The Struggle for World Domination between Pope John Paul II, Mikhail Gorbachev and the Capitalist West (1990), Malachi Martin a dat pe faţă multe din strategiile Vaticanului de a obţine hegemonie politică globală. Nu este o surpriză că revista Time l-a numit pe papa Ioan Paul al II-lea Omul Anului în 1994. În 2015, papa Francisc a ţinut un discurs istoric înaintea Congresului Statelor Unite.
Al II-lea Conciliu Ecumenic de la Vatican (1962–1965) îşi dorea să restaureze „unitatea între toţi creştinii”, căci „Hristos Domnul a fondat o singură biserică, și numai una” (Unitatis redintegratio, par. 1), care „subzistă în Biserica Catolică, guvernată de succesorul lui Petru şi de către episcop, în împărtăşanie cu acesta” (Dominus Iesus, par. 17). Multe alte dialoguri ecumenice şi interreligioase au încercat să aducă diversele grupări religioase în părtăşie cu Biserica Romano-Catolică.
Ca şef atât al statului, cât şi al bisericii, papa nu mai poate spune: „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36). Unirea puterilor religioase şi vremelnice a pus în pericol libertatea religioasă în trecut şi o va face din nou la sfârşitul timpului (vezi Apoc. 13). Nu uita, libertatea este o binecuvântare pe care avem tendinţa să o preţuim doar după ce o pierdem. Datoria noastră de creştini este să promovăm separarea dintre biserică şi stat şi să oferim libertate pentru toţi.
